i se păru că a zburat pe undeva, unde a văzut în iazuri de piatră munţi de stridii. Apoi a zburat deasupra unei podele de sticlă cu guri de foc ce ardeau sub ea ca în iad şi cu bucătari albi, drăceşti, ce se foiau între ele. Apoi, undeva, ea nu-şi dădea seama de nimic, a văzut subsoluri întunecate, unde ardeau nişte făclii, unde nişte fete serveau carne, care sfîrîia pe cărbuni încinşi, unde se bea din căni mari în sănătatea ei. Apoi a văzut nişte urşi albi, care cîntau la armonici şi dănţuiau „Kamarinskaia” pe o estradă. A mai văzut şi un şemineu potopit de flăcări în care se afla o scamatoare-sa-lamandră, care nu ardea... Şi pentru a doua oară puterile începură s-o lase.

— Urmează ultima ieşire, îi şopti, îngrijorat, Koroviev, şi sîntem liberi!

Însoţită de acesta, ea se pomeni din nou în sala mare de bal, unde acum nu se mai dansa; oaspeţii se înghesuiau printre coloane, lăsînd liber mijlocul sălii. Margareta nu-şi amintea cine o ajutase să se ridice pe estrada apărută în mijlocul acestui spaţiu liber. Urcată pe estradă, spre mirarea ei, auzi bătînd undeva miezul nopţii, care, după socoteala sa, trecuse de foarte multă vreme. O dată cu ultima bătaie a ornicului, care suna de cine ştie unde, peste mulţimile de oameni se lăsă tăcerea.

Atunci Margareta îl zări din nou pe Woland. Venea însoţit de Abadonna, Azazello şi încă de vreo cîţiva care semănau cu Abadonna — negri şi tineri. Şi Margareta desluşi în faţa ei o estradă ca a sa, pregătită pentru Woland. Dar Woland nu urcă pe estradă. Pe Margareta o uimi faptul că, la această ultimă scenă a balului, Woland ieşi exact în ţinuta în care-l văzuse în dormitor. Aceeaşi cămaşă murdară, peticită la umeri, în picioare papuci scîlciaţi. Purta spadă, fără teacă, dar o folosea drept baston, sprijinindu-se în ea.

Şchiopătînd uşor, Woland se opri lîngă estrada pregătită pentru el, şi Azazello se prezentă înaintea lui ţinînd în mîini o tipsie cu capul retezat al unui om, fără dinţii din faţă. Liniştea netulburată de nimic o întrerupse numai o dată zbîrnî-itul unei sonerii obişnuite, aidoma celor de la intrarea unei case. Sunetul venea de departe şi părea cu totul de neînţeles aici.

— Mihail Alexandrovici, îi zise Woland capului, în timp ce pleoapele acestuia se ridicară, şi, cutremurîndu-se, Margareta văzu, pe faţa de mort, nişte ochi plini de expresie vie a gîndirii şi a suferinţei.

— Totul s-a împlinit, nu-i aşa? urmă Woland, uitîndu-i-se în ochi. Capul ţi l-a tăiat o femeie, şedinţa nu a mai avut loc, iar eu locuiesc în apartamentul dumitale. Este un fapt real. Iar faptul real e lucrul cel mai cert de pe lumea asta! Dar pe noi ne interesează acum ceea ce va urma, şi nu faptul acesta real care s-a petrecut. Dumneata ai fost totdeauna un înflăcărat propovăduitor al acelei teorii, potrivit căreia, după ce un cap a fost tăiat, viaţa omului se opreşte, el prefăcîndu-se în cenuşă şi trecînd în nefiinţă. Îmi face plăcere să-ţi aduc la cunoştinţă, în prezenţa oaspeţilor mei — cu toate că ei sînt dovada unei cu totul alte teorii —, că teoria dumitale este temeinică şi ingenioasă. De altfel, toate teoriile au aceeaşi valoare. Printre ele e una, conform căreia fiecăruia îi va fi dat după credinţa sa. Împlinească-se aceasta! Dumneata treci în nefiinţă, în timp ce eu voi avea bucuria să beau pentru fiinţă din cupa în care dumneata te transformi!

Woland ridică spada şi, în aceeaşi clipă, învelişurile capului se înnegriră, se zbîrciră, începînd apoi să cadă bucăţi, bucăţi; ochii dispărură, şi Margareta zări curînd pe tipsie un craniu gălbui cu ochi de smarald şi dinţi de mărgăritar, stînd pe un picioruş de aur. Capacul craniului se dădu în lături pe un arc.

— îndată, messire, zise Koroviev, prinzînd privirea întrebătoare a lui Woland. El va apărea în faţa dumneavoastră. Aud în această tăcere de mormînt scîrţîitul pantofilor lui de lac şi clinchetul cupei pe care o aşezat-o pe masă, după ce a băut şampanie pentru ultima dată în viaţa lui. Dar iată-l.

Îndreptîndu-se spre Woland, în sală intra un oaspete singuratic. După aspect, nu se deosebea prin nimic de numeroşii oaspeţi-bărbaţi. Avea o singură particularitate: se clătina de emoţie, lucru vizibil chiar şi de departe. Obrajii îi ardeau, acoperiţi de pete, iar ochii îi jucau în cap, nespus de înfricoşaţi. Oaspetele era uluit, ceea ce de altfel era şi firesc: totul îl uimea, şi mai ales, desigur, toaleta lui Woland.

Dar i se făcu o primire deosebit de prietenoasă.

— O, simpaticul baron Meigel, se întoarse Woland către el, zîmbind amabil. Acesta, însă, simţea cum îi ies ochii din cap de uimire. Sînt fericit să vă recomand, se adresă Woland oaspeţilor, pe respectabilul baron Meigel, salariat al comisiei de spectacole, avînd funcţia de informator al străinilor în ce priveşte curiozităţile capitalei.

Aici, Margareta încremeni, pentru că îl recunoscu pe acest Meigel. Îl întîlnise de cîteva ori prin teatrele Moscovei şi pe la diferite restaurante. „Stai puţin... gîndi ea, înseamnă, aşadar, că şi el a murit.” Lucrurile însă se lămuriră pe dată.

— Dragul meu baron, urmă Woland, zîmbind fericit, a fost atît de încîntător! Aflînd că mă aflu la Moscova, mi-a telefonat numaidecît, oferindu-mi serviciile, în specialitatea dom-niei-sale; cu alte cuvinte, ar dori să mă însoţească, pas cu pas, să-mi arate tot ce e de văzut la Moscova. Se înţelege de la sine că am fost fericit să-l invit la mine.

În timpul acesta, Margareta îl văzu pe Azazello trecîndu-i lui Koroviev tipsia cu craniul.

— Dar, apropo, baroane, rosti Woland cu glas scăzut şi deodată mai intim, s-a dus vestea setei dumitale excesive de a afla totul. Se zice că, în combinaţie cu limbuţia dumitale, tot pe atît de dezvoltată, setea aceasta a început să atragă atenţia tuturor. Mai mult decît atît, gurile rele au şi aruncat cuvintele: spion şi calomniator. Şi mai mult decît atît, se presupune că din cauza asta vei sfîrşi în chip jalnic, cel mai tîrziu peste o lună. De aceea, ca să te scutim de această aşteptare chinuitoare, ne-am hotărît să-ţi venim