în ajutor, folosind prilejul că te-ai invitat singur la mine în casă, tocmai în scopul de a trage cu ochiul şi cu urechea, de a afla tot ce se poate afla.

Baronul se făcu mai palid decît Abadonna, care era nespus de palid de felul lui, dar apoi se petrecu ceva foarte ciudat. Abadonna apăru deodată lîngă baronul Meigel şi, pentru o clipă, îşi scoase ochelarii. În acelaşi moment, în mîna lui Azazello sclipi un foc, se auzi un pocnet nu prea tare, de parcă ar fi bătut cineva din palme, şi baronul se prăvăli pe spate, în timp ce sîngele îi ţîşnea din piept, înroşindu-i cămaşa scrobită şi vesta. Sub acest şuvoi gîlgîitor, Koroviev puse o cupă şi o întinse apoi plină lui Woland, în vreme ce trupul fără viaţă al baronului zăcea pe pămînt.

— Beau în sănătatea dumneavoastră, domnilor, zise încet Woland şi, ridicînd cupa, îşi muie buzele în ea.

Atunci se petrecu o metamorfoză. Cămaşa peticită şi papucii scîlciaţi dispărură. Woland purta o hlamidă neagră, şi, la şold, o spadă de oţel. Apropiindu-se iute de Margareta, îi întinse cupa, spunînd poruncitor:

— Bea!

Aceasta simţi cum ameţeşte şi se clatină, dar cupa se apropia de buzele ei, şi glasuri neştiute îi şopteau din dreapta şi din stînga:

— Nu vă temeţi, regină... Nu vă temeţi, regină, sîngele a intrat de mult în pămînt, şi unde s-a vărsat cresc acum ciorchini de struguri.

Fără să deschidă ochii, Margareta luă o înghiţitură şi un fior dulce îi trecu prin vine, în timp ce urechile prinseră a-i vui. I se părea că aude strigăte asurzitoare de cocoş, că undeva răsună un marş. Mulţimile de oaspeţi porniră să-şi piardă chipul: şi bărbaţii în frac, şi femeile se transformau din nou în oseminte. Sub ochii Margaretei, toată sala intră în putrefacţie; în aer plutea un miros de cavou. Coloanele se năruiră, luminile se stinseră, totul se stinse, pieriră havuzurile, cameliile şi tulipele. De fapt, nu era decît ceea ce fusese înainte: modestul salon al văduvei bijutierului, prin uşa întredeschisă a căruia se strecura o fîşie de lumină. Şi pe această uşă întredeschisă intră Margareta.

 

 

24 Eliberarea maestrului

 

În dormitorul lui Woland toate erau ca înainte de bal. Wo-land stătea în cămaşă pe pat; numai Hella, în loc să-i fricţio-neze piciorul, pregătea cine pe masa la care se jucase înainte partida de şah. Koroviev şi Azazello îşi scoseseră fracurile şi şedeau lîngă masă, iar între ei, trona, se-nţelege, motanul, care nu voise să se despartă de cravata lui, deşi ea se transformase într-o cîrpă murdară. Clătinîndu-se, Margareta se apropie de masă şi se sprijini în ea. Ca şi prima dată, Woland îi făcu un semn să se apropie şi o invită să se aşeze lîngă el, pe pat.

— A fost tare chinuitor, nu-i aşa?

— O, nu, messire, răspunse ea abia auzit.

— Noblesse oblige, remarcă motanul, turnîndu-i Margaretei o licoare străvezie într-un pahar pentru vin negru.

— E votcă? îl întrebă cu glas slab Margareta. Motanul sări în sus, adînc jignit.

— Daţi-mi voie, regină, rosti el răguşit; cum mi-aş fi îngăduit să ofer votcă unei doamne? E spirt curat!

Margareta îi zîmbi, încercînd să respingă paharul.

— Bea fără frică, îi zise Woland, şi Margareta, ascultătoare, luă paharul în mînă. Aşază-te, Hella, porunci Woland; explicîndu-i apoi Margaretei: Noaptea cu lună plină e o noapte de sărbătoare: eu cinez de obicei într-o societate restrînsă, alcătuită din prieteni şi slugi. Aşadar, cum te simţi? Cum a trecut acest bal istovitor?

— Uluitor! croncăni Koroviev. Toţi erau fermecaţi, înamoraţi, striviţi! Cît tact, cîtă pricepere, farmec şi charmel

Woland ridică paharul şi ciocni cu Margareta. Aceasta şi-l bău docilă pe-al ei, crezînd că după ce-l va bea îşi va da sfîrşi-tul. Dar nu se petrecu nimic rău. Simţi în stomac o căldură vie, în ceafă un zvîcnet uşor şi-şi recapătă puterile ca şi cum s-ar fi deşteptat dintr-un somn lung, înviorător; pe deasupra simţi şi o foame de lup. Aducîndu-şi aminte că nu luase nimic în gură din dimineaţa zilei precedente, pofta de mîncare îi spori şi mai tare... Aşa că începu să înfulece cu lăcomie caviarul.

Behemoth îşi tăie o bucată de ananas, puse pe ea sare, piper şi o mîncă; după care trase atît de semeţ un al doilea pahar de spirt, încît îi făcu pe toţi să-l aplaude.

Cînd Margareta goli şi ea al doilea pahar, luminările din candelabre prinseră a licări mai viu, iar focul se înteţi în şemi-neu. Nu se simţea deloc ameţită. Muşcînd din carne cu dinţii ei albi, se desfăta cu sucul gustos, urmărindu-l din ochi pe Behemoth cum ungea cu muştar o stridie.

— De ce nu pui şi nişte struguri deasupra? îi zise încet Hella motanului, dîndu-i un ghiont.

— Rog să nu mi se dea lecţii, replică acesta. Am ospătat destul la fel şi fel de mese, fii fără grijă, ştiu să mă port!

— Ah, ce plăcut e să cinezi aşa, în faţa şemineului, în intimitate, într-un cerc restrîns, se auzi glasul dogit al lui Koroviev...

— Eu aş zice, Fagot, că şi balul are farmecul şi anvergura lui, replică motanul.

— N-are nici un farmec şi nici o anvergură, interveni Woland, iar urşii ăştia stupizi şi tigrii din bar erau cît pe ce să-mi provoace o migrenă cu urletele lor.

— De acord, messire, zise motanul, dacă dumneavoastră găsiţi că nu are anvergură, apoi şi eu, numaidecît, am să încep să fiu de aceeaşi părere.

— Ia vezi! îi răspunse Woland.

— Am glumit, zise cu smerenie motanul, iar în ce-i priveşte pe tigri, am să ordon să fie prăjiţi.

— Tigrii nu se pot mînca, interveni Hella.

— Crezi? în cazul acesta, vă rog să ascultaţi dădu glas motanul şi, mijindu-şi ochii de plăcere, povesti cum, odată, a pribegit timp de nouăsprezece zile în pustiu şi singurul lucru pe care îl mînca era carnea tigrului, ucis de el. Toţi ascultară cu interes această povestire captivantă, iar cînd Behemot o termină, exclamară toţi în cor:

— Gogoşi!

— Lucrul cel mai interesant în aceste gogoşi, spuse Wo-land, este că sînt gogoşi de la primul la ultimul cuvînt.

— Ah, da? Gogoşi? exclamă motanul, şi toţi îşi ziseră că va începe să protesteze, dar el