class="p4">Acum sunt într-un cartier mai dur. Genul de cartier în care-ți ții ușile roverului încuiate și nu te oprești niciodată complet în intersecție. Mă rog, nu chiar așa, dar aici e de rău dacă ieși de pe traseu.

Arabia Terra are cratere mari, abrupte, pe care trebuie să le înconjor. Dacă nu navighez cum trebuie, o să sfârșesc pe marginea unuia dintre ele. Nu pot să cobor pur și simplu pe-o parte și să urc pe cealaltă. Creșterea altitudinii mă costă o grămadă de energie. Pe teren plat, pot să fac 90 de kilometri pe zi. Pe o pantă abruptă, am noroc dacă ajung la 40 de kilometri. În plus, condusul pe pantă e periculos. O singură greșeală e suficientă ca să răstorn roverul. Nici nu vreau să mă gândesc la asta.

În cele din urmă va trebui să cobor în Schiaparelli. De asta n-am cum să scap. Va trebui să fiu foarte atent.

În orice caz, dacă ajung pe marginea unui crater, o să fiu nevoit să fac cale-ntoarsă până la un loc convenabil. Iar aici e un labirint de cratere dat dracului. O să trebuiască să fiu vigilent; atent tot timpul. O să trebuiască să navighez și cu ajutorul reperelor topografice, pe lângă latitudine și longitudine.

Prima mea provocare e să trec printre craterele Rutherford și Trouvelot. N-ar trebui să fie așa greu. Sunt la o sută de kilometri unul de altul. Nici măcar eu nu pot să dau greș, corect?

Corect?

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 468

Am reușit să mă strecor perfect printre Rutherford și Trouvelot. Ce e drept, distanța dintre ele a fost de o sută de kilometri, dar hei!

Acum mă bucur de cea de-a patra mea zi de aer din călătorie. Sunt pe drum de douăzeci de zile solare. Deocamdată sunt în grafic. După hărțile mele, am mers 1.440 de kilometri. Nu sunt chiar la jumătate, dar pe-acolo.

Am strâns mostre de sol și de roci din fiecare loc în care am campat. Am făcut același lucru la întoarcerea de la Pathfinder. Dar de data asta știu că NASA mă urmărește. Așa că etichetez fiecare mostră cu ziua solară curentă. Ăștia îmi știu poziția mai precis decât o știu eu. Pot să coreleze după aia mostrele cu pozițiile determinate de ei.

S-ar putea să fie un efort în van. VAM-ul n-o să accepte prea multă greutate când o să mă lansez. Ca să-l intercepteze pe Hermes o să trebuiască să atingă viteza la care să învingă gravitația, dar a fost proiectat să ajungă numai pe orbită. Singurul mod de a-l face să se deplaseze rapid e să scap de o bună parte din greutate.

Cel puțin chestia asta o să trebuiască să fie descurcată de cei de la NASA, nu de mine. Odată ce ajung la VAM, o să fiu iar în legătură cu ei și o să-mi poată spune ce modificări să fac.

O să spună, probabil: „Mulțumim că ai adunat roci, dar lasă-le acolo. Și lasă și un braț de-al tău. Ăla care-ți place mai puțin.” Dar le adun în speranța c-aș putea să le iau totuși în VAM.

Următoarele zile ale călătoriei ar trebui să fie ușoare. Următorul obstacol mare este craterul Marth. E chiar în drumul meu drept spre Schiaparelli. O să-mi ia vreo sută de kilometri să-l ocolesc, dar n-am ce face. O să încerc să ajung la marginea de sud. Cu cât o să ajung mai aproape de creastă, cu atât mai puțin timp o să irosesc ocolindu-l.

•

— Ai citit actualizările de azi? spuse Lewis, scoțându-și mâncarea din cuptorul cu microunde.

— Mda, zise Martinez și sorbi din băutură.

Femeia se așeză de cealaltă parte a mesei din camera de recreere și deschise cu grijă pachetul aburind. Se hotărî să-l lase o clipă să se răcească înainte să mănânce.

— Mark a intrat ieri în furtuna de nisip.

— Mda, am văzut, spuse el.

— Trebuie să recunoaștem că e posibil să nu ajungă la Schiaparelli, zise Lewis. Dacă se întâmplă asta, trebuie să ne păstrăm moralul. În continuare avem un drum lung de făcut până acasă.

— Înainte era mort, spuse Martinez. A fost o lovitură dură, dar i-am dat înainte. În plus, n-o să moară.

— E destul de nasol, Rick, zise Lewis. A înaintat deja cincizeci de kilometri prin furtună și-o să mai meargă încă nouăzeci de kilometri într-o zi solară. În curând o să se afunde prea mult ca să se mai poată întoarce.

Martinez scutură din cap.

— O să răzbată, comandante. Ai încredere.

Femeia zâmbi în gol.

— Rick, știi că nu sunt o persoană religioasă.

— Știu, spuse el. Nu vorbesc despre încredere în Dumnezeu, vorbesc despre încredere în Mark Watney. Uită-te la toate nenorocirile prin care a trecut până acum pe Marte, și e încă în viață. O să supraviețuiască. Nu știu cum, dar o să reușească. E dat dracu’.

Lewis luă o îmbucătură.

— Sper să ai dreptate.

— Pui pariu pe o sută de dolari? spuse Martinez zâmbind.

— Bineînțeles că nu, zise Lewis.

— Normal că nu, răspunse el surâzând.

— N-aș paria niciodată pe moartea unui coleg de echipaj. Dar asta nu înseamnă că eu cred că o să…

— Bla-bla-bla, zise Martinez tăindu-i vorba. În sinea ta ești convinsă c-o să reușească.

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 473

A cincea mea zi de aer, iar lucrurile merg bine. Mâine ar trebui să ating în treacăt sudul craterului Marth. După aia o să fie mai ușor.

Sunt în mijlocul unui grup de cratere care formează un triunghi. Le-am numit Triunghiul Watney, pentru că după toate cele prin câte am trecut, ceva de pe Marte ar trebui să-mi poarte numele.

Trouvelot, Becquerel și Marth formează vârfurile triunghiului, cu alte cinci cratere mari pe laturi. În mod normal, asta n-ar fi o problemă, dar cu navigația mea foarte aproximativă, aș putea cu ușurință să sfârșesc pe buza unuia dintre ele și să trebuiască să fac cale-ntoarsă.

După Marth, o să fiu ieșit din Triunghiul lui Watney (mda, îmi place numele ăsta din ce în ce mai mult). Pe urmă