„Domnişoară, văd că pe doamna Sachelarie ai citit-o. Din mine ai citit ceva?”. „Tot ce v-a bătut Mama la maşină”. „Deci, tot ce-am scris pân-acum. Şi cum ţi se pare?”.

  M-am uitat intimidată la el, apoi, la ea. În ochii ei, am văzut curiozitate şi îndemn, şi-am prins curaj.

  „Când vă citeam îmi venea să scrâşnesc din dinţi. Toate personajele dumneavoastră aleargă după ceva, cu sufletul la gură. Când citeam, mă surprindeam respirând sacadat”. „Bravo mie! Ia spune-mi, ce personaj ţi-a plăcut cel mai mult?”. „Panţâru-ăl bătrân. Artistic vorbind… Uman – nu mi-a plăcut nici un personaj al dumneavoastră”. „De ce?”, m-a-ntrebat Alexandru Bujor, privindu-mă ca un profesor care-ţi pune o-ntrebare-ncuietoare.

  Ileana Sachelarie mă asculta cu gâtul încordat, atât era de atentă.

  „Fiindcă niciunul nu e frumos pe dinăuntru”. „Şi crezi că viaţa pe care-au dus-o i-ar fi-ndreptăţit să fie altfel, chiar viaţa-n general?”. Eu am dat din umeri. „La urma urmei, ce ştii dumneata despre viaţă?”. „Ce să ştiu? Cât poate şti un copil orfan de tată, crescut cu cheia de gât, aşteptându-şi mama cu sufletul la gură, tremurând la fiecare pas de pe palier, la fiecare ţârâit de sonerie, la fiecare zgomot, şi „educat” cu foarte multă marmeladă. Cred că şi-n plasmă am marmeladă. Cam atât”.

  M-am uitat mai întâi în ochii Ilenei Sachelarie şi mi-am dat seama că-i venea să plângă. M-am uitat şi-n ochii lui Bujor. Nu mai erau micşoraţi şi nu se mai vedea nici urmă de ironie-n ei.

  Am început să mă simt vinovată că-i întristasem. Mama, care nu se plângea niciodată, mă-nvăţase că nu-i frumos să-ţi arăţi rănile în faţa nimănui, ci să ţi le-oblojeşti când eşti singur şi chiar cicatricele să le-ascunzi de ochii lumii.

  „Când aţi început să scrieţi Pământ, aveaţi doar douăzeci şi unu de ani, cu doi ani mai mult decât am eu acum. Deci, nici experienţa dumneavoastră de viaţă, cantitativ măcar, nu putea fi mult mai mare decât a mea de-acum”, am zis eu la repezeală, cu gândul să risipesc atmosfera pe care-o creasem povestindu-mi foarte pe scurt viaţa.

  „Bună observaţia dumitale cu experienţa cantitativă. Ai fost prudentă când ai făcut-o, fiindcă ai lăsat deschisă portiţa spre calitate”. „Cred că mai importantă poate chiar şi decât experienţa, la un artist, este structura: forma-n care, vrând-nevrând, se exprimă pe sine, în care, vrând-nevrând, îşi scoate la suprafaţă sufletul”. Ileana Sachelarie vorbise cu un aer absent. Părea că-şi comunică ei însăşi această observaţie.

  „Nu crezi că artistul poate să-şi depăşească eul, că arta i-l poate şterge în operă, că artistul dintr-un artist poate fi atât de puternic încât să şteargă omul din artist?”. „Îl poate atenua, dar să-l reducă la zero, asta niciodată!”. „Să-ţi dau exemple de mari artişti – oameni mici?”, i se-adresase Alexandru Bujor Ilenei Sachelarie, privind-o ţintă printre pleoapele micşorate. „Să-ţi dau exemple de micimi, de lipsuri de gust artistic la aceşti mari artişti-oameni mici, de răbufniri în operă ale imperfecţiunii lor de oameni, răbufniri ca ale unor guri de canal uitate fără capac într-un răzor de trandafiri?”.

  De data asta, vocea Ilenei Sachelarie, în calmul căreia, pân-atunci, picurase egal melancolie, resemnare, autoironizare, căpătase ceva metalic, lucios, de-o răceală care pe mine mă surprindea. Privirea ei domoală şi plină de-nţelegere – care părea o traducere a vorbei lui Montaigne, atât de plină de-nţelepciunea constatării „în lumea asta unde am văzut totul şi contrariul acestui tot”, „dans ce monde oů j'ai tout vu et le contraire de tout” – privirea asta domoală se ştersese din ochii ei. Îi luase locul o privire tăioasă care parcă stătea să-şi ia zborul din ochi şi să dea cu sabia, ca un arhanghel al răzbunării.

  Deşi Ileana Sachelarie şi Alexandru Bujor duceau o discuţie de principii – discuţie în care, de obicei, omul îşi păstrează calmul, impunându-şi o anumită detaşare, deoarece corăbiile care se-neacă sunt ale tuturor şi-ale nimănui – mie mi s-a părut că ei doi aveau ceva de-mpărţit şi dincolo de principii. Participarea atât de vehementă a Ilenei Sachelarie îmi trezise bănuiala asta. Alexandru Bujor era permanent participant, fiindcă ironia este o formă intensă de participare la viaţă – ea traduce sau o permanentă revoltă, sau neînţelegerea a ceea ce se-ntâmplă-n jurul tău, sau un amestec între astea două, plus un sentiment de frustrare şi multe altele-ncâlcite-ntre ele ca-ntr-un ghem care nu mai poate fi descurcat. Asta zic eu acuma, că m-am făcut „mare” şi deşteaptă! Atunci, am avut impresia – o impresie subterană, ca orice avertisment venit din straturi prelogice – că Alexandru Bujor era unul din cei doi bărbaţi pe care-i iubise Ileana Sachelarie şi-a căror concepţie despre lume nu fusese ce s-ar fi aşteptat ea să fie. Unul din cei doi cu care n-o brodise. În acelaşi timp, din privirea ei lucidă şi tăioasă, care mătura orice urmă de lirism, înţelegeam că Ileana Sachelarie nu era un om care să poată fi prostit. Îţi crea, cu bună-ştiinţă, iluzia că putea fi prostită, uneori poate că-şi crea chiar ei iluzia asta – fiindcă, la un moment dat, lipsa oricărei iluzii începe să te obosească dar, de fapt, pe un fond de bunătate adevărată, logica, acest duşman de moarte al euforiei, ţâşnea din fiinţa ei: un recif într-o mare liniştită şi netedă ca o farfurie de supă. Netezimea blândeţii ei melancolice ca şi ascuţimea lucioasă a răcelii ei, haina asta cu două feţe – pe care-o schimba de pe-o parte pe alta cu-o iuţeală de prestidigitator, faţă de calmul jucat al lui Alexandru Bujor – mă făcea să bănuiesc că ea pusese punct legăturii lor, încetând să-l mai iubească sau impunându-şi să nu-l mai iubească, în timp ce lui, poate şi din orgoliu, nu-i trecuse. El o mai iubea. O iubea cu ciudă.

  „Nu te contrazic acum fiindcă ar dura prea mult şi