trebuie să mai şi plecăm, plus că speriem fata asta”, zisese Alexandru Bujor pe-un ton neaşteptat de concesiv, uitându-se la mine de jos în sus, cu privirea filtrată printre pleoapele-nchise pe jumătate.

  I-am condus până-n capătul uliţei unde-şi lăsaseră „Pobeda” – „Pobeda” lui Alexandru Bujor, cum aveam să aflu mai târziu. Până-n seară, Ileana Sachelarie trebuia s-ajungă la Vama Veche, la o veche gazdă a ei, iar Alexandru Bujor – la Eforie, la hotel, unde-avea de gând să stea toată vacanţa. Trebuie să-ţi spun că, pe vremea-aceea, Eforia era cea mai elegantă staţiune de pe litoral, iar „Pobeda” – cea mai elegantă, dacă nu chiar unica, marcă de maşini din ţară.

  Când ne-am despărţit, Ileana Sachelarie mi-a ţinut lung mâna-n mâna ei. Mi-a luat apoi capul între mâini, s-a uitat la mine cu privirea plină de nostalgie şi de compătimire cu care ne uităm uneori la oameni mult mai tineri decât noi, şi m-a sărutat pe frunte.

  — Nostalgie şi compătimire! ciudat aliaj, zise Pavel.

  — Nostalgie pentru tinereţea rămasă-n urmă, acel timp fericit, animat de speranţe şi de idealuri. Compătimire pentru tot ce se poate-aşterne-n faţa unui om tânăr: erori, amărăciuni, dezamăgiri, dureri, adversităţi, eşecuri. În privirea, în zâmbetul ei, chiar şi-n sărutarea ei maternă – mi s-a părut că citesc o prevestire pentru viitorul meu. M-am simţit brusc foarte tristă şi, ca un gest de salvare, am strâns-o pe Ileana Sachelarie-n braţe. În timp ce-mi pătrundea-n nări mirosul ei frumos, de parfum bun pe-un corp proaspăt spălat, am simţit imperios nevoia să-i pun o-ntrebare.

 

  (Pavel se uită la Sânziana cu ochi plini de curiozitate.) „Aţi vrea să mai aveţi vârsta mea?”, i-am şoptit eu la ureche, ca pe-o mare taină.

  M-a apucat cu mâinile de umeri, a pus oarecare distanţă-ntre noi, s-a uitat la mine cu-o admiraţie de parcă cine ştie ce minune-aş fi spus, şi cu-o voce la fel de tainică, pe cât fusese-a mea, vocea cu care spui ceva ce nu trebuie să afle nici vântul, mi-a şoptit la ureche: „Nu! Abia aştept să treacă şi ce mi-a mai rămas”. Îmi spusese vorbele-astea dintr-o suflare. După o scurtă pauză, în care mie nici să clipesc nu-mi mai venea, i-am auzit din nou şoapta: „Îţi urez din suflet ca la anii pe care-i am eu acum să gândeşti altfel decât gândesc eu”.

  „Ei, v-aţi transmis formula bombei? Aţi hotărât şi unde s-o puneţi?”, ne-a-ntrebat Alexandru Bujor, cu-o ironie blajină de parcă voia să spună: „Săracele, ce să le faci? Zi-le femei, şi pace”.

  Ileana Sachelarie s-a urcat în maşină. Alexandru Bujor s-a uitat la mine cu-o privire foarte serioasă, în timp ce-mi lua mâna şi mi-o ridica până la gură, abia atingându-mi vârful degetelor – de parcă s-ar fi temut să nu le spargă. Am fost sigură că mi-a sărutat mâna ca să-mi facă plăcere, ca să-mi dea importanţă. M-am simţit măgulită.

  — Îţi dai seama câtă minte aveam!

  — Câtă să ai? Câtă are orice fată cuminte la nouăsprezece ani.

  — Cuminte şi nedusă-n lume. O dată fusesem şi eu la o petrecere: ţi-am povestit. Acolo, pentru prima oară-mi sărutase cineva mâna: unul dintre băieţii cu care dansasem. Dar acolo, la dans vreau să zic, asta făcea parte din obicei, pe când din partea domnului Bujor Alexandru, autor din bibliografia obligatorie de la română, vezi tu, Pavele, asemenea gest era cu totul altceva!

  — Pavele, poate c-ar trebui să mă opresc, mi-e şi ruşine de cât am vorbit…

  — Te rog, nu te opri, te rog.

  — Nu ştiu cât de interesantă poate să-i pară cuiva povestea unei vieţi… a unei vieţi care nu are nimic spectaculos.

  — Majoritatea oamenilor duc o viaţă nespectaculoasă. Nici la teatru nu ne ducem în fiecare zi. „Spectacolele”, adevăratele „spectacole” ale vieţii noastre ni le ştim fiecare-n parte. Să ştii că-mi place s-aud povestea vieţii oamenilor, chiar când ei sunt alţii decât Sânziana Hangan. După ce-mi termin programul, mai trec o dată să-mi văd pacienţii, ca să-i aud vorbind, ca să-i provoc să vorbească. Şi-ntr-o carte, şi-ntr-un ziar trebuie să ştii să citeşti printre rânduri, dară-n oameni…

  — În oameni?

  — Să citeşti printre vorbele lor şi chiar dincolo de ele. Uneori, un oftat povesteşte mai mult decât un roman-fluviu, o privire – mai mult decât o bibliotecă.

  — În mine ce citeşti dincolo de vorbe?

  — De, Sânziană, ce să zic…? Viaţa ta de pân-acuma parcă n-ar fi fost tocmai o paradă a norocului. Dar să ne-ntoarcem la autorii din bibliografia obligatorie…

  — Ţi-am descris amănunţit întâlnirea mea cu Ileana Sachelarie, mai întâi, pentru că Ileana Sachelarie – atât cât am cunoscut-o atunci, fără să mai vorbesc de valoarea ei de scriitor – mi-a făcut o impresie foarte puternică. Am discutat multe lucruri cu mulţi oameni, şi cu memoria asta de elefant pe care-o am, îmi aduc aminte tot, dar, din punct de vedere afectiv, ca-nvelit într-un strat de vată: amintiri desonorizate, asurzite, sclerozate de vreme. Acele două fraze ale Ilenei Sachelarie – răspuns la-ntrebarea mea – răsună-n mine, de-aproape douăzeci de ani, la fel de acut şi la fel de neliniştitor ca şi-atunci, în clipa când mi-au fost şoptite la ureche.

  De-atunci şi până săptămâna trecută, n-am mai întâlnit-o niciodată pe Ileana Sachelarie. Săptămâna trecută, m-a strigat pe stradă şi, ca şi când ne-am fi văzut cu câteva zile mai înainte, m-a sărutat pe frunte şi m-a invitat pe la ea: „Vino pe la mine când poţi. Vreau să mai stăm de vorbă şi, drept să-ţi spun, vreau să-ţi şi dau nişte lucruri, fiindcă m-am hotărât să nu mai păstrez decât strictul necesar. La bătrâneţe, e bine să dai altora mai tineri”. „Dumneavoastră vorbiţi de bătrâneţe? Arătaţi mai tânără decât mine”. „Oi fi arătând eu, dar acuş-acuş bat şaizeci de ani. Şi cum nu sunt genul care creşte şi lansează „peşti”, îmi face plăcere să dau din viaţă cui mi-e drag. Să ştii că te-aştept. Ţine