Miercuri, mă duc pe la ea. Nu pentru că vreau să-mi dea ceva. Mă duc fiindcă abia aştept să stau de vorbă cu ea. Cred că nici nu-şi închipuie cât de puternică impresie mi-a făcut atunci şi cât de des i-am evocat imaginea tot timpul cât am fost măritată cu Alexandru. Mereu îmi spuneam: „Nu degeaba l-a lăsat o femeie ca Ileana Sachelarie”, şi deodată gândul meu o-nvăluia-n afecţiune ca pe-o soră de nenoroc.

  Deşi n-am încă patruzeci şi unu de ani, nu ştiu câte lucruri aş refuza dacă mi-ar fi cu putinţă să aleg: unul singur ştiu însă că l-aş respinge cu mâinile, cu picioarele, cu bolovani, cu cărbuni aprinşi: să mai iau viaţa de la-nceput.

  Aici sunt într-un acord total cu şoapta Ilenei Sachelarie. Mă bucur că până acum n-am ajuns să spun cum mi-a spus ea atunci: „Abia aştept să treacă şi ce mi-a mai rămas”.

  Aşa cum ţi-am spus, aş minţi să zic că nu sunt momente când m-aş întinde jos şi-aş muri; dar momente, cum cred că, dacă e sincer, fiecare om trebuie să şi le recunoască; şi deşi, cum de asemenea ţi-am spus, nu contez pe nimic spectaculos în viaţa care mi-a mai rămas de trăit, ci doar pe microbeii mei drăguţi, pe fetele mele şi pe nişte nepoţi, la-ncheierea oricărei socoteli cu viaţa – pe care-o presupune fraza Ilenei Sachelarie „Abia aştept să treacă şi ce mi-a mai rămas” – la asta n-am ajuns şi sper să nu ajung niciodată. Fraza asta, vreau să spun ceea ce exprimă ea, exclude orice curiozitate pentru ziua de mâine. Poate că singurul meu adevărat noroc în viaţă este această curiozitate: ce se poate-ntâmpla mâine.

  — Aici cred că e vorba de resursele interioare ale omului, de calitatea lor, şi-n cele din urmă de calitatea generală a omului.

  — Tulburător mi se pare că la o asemenea concluzie – căci asta nu e-o părere care să mai lase o portiţă cât de mică spre altceva – tulburător mi se pare că ajung la ea unii oameni de-o calitate indiscutabilă. Tu n-o cunoşti pe Ileana Sachelarie, dar cred c-ai citit ceva de ea.

  — Viaţa-n roz, Laicii infailibili, împărăţii fără chei, Rudele sărace ale gloriei. Cum să n-o citesc? O socotesc o mare prozatoare. Când mă gândesc, acum, mai bine, după felul cum scrie, după personajele pe care le creează, nişte oameni care trag şi cu dinţii de viaţă, n-ai zice, Doamne fereşte, că abia aşteaptă să treacă şi ce i-a mai rămas. În scris, se detaşează de propria persoană, creează o lume din care se exclude pe sine. Cred că la originea părerii ăsteia a ei cu „să treacă mai repede şi ce-a mai rămas” este singurătatea-n care trăieşte, lipsa unei familii, a unei afecţiuni permanente, a unor bolovani legaţi de picioare – cum este uneori o familie – bolovani însă care-ţi asigură o verticalitate permanentă.

  — Permanentă şi relativă: de multe ori, din cauza bolovanilor, trebuie să-ndoi spinarea, dar, ce e drept, ei nu-ţi lasă timp de melancolizări metafizice prelungite şi, vorba lui Bernard Shaw, prima condiţie pentru a nu fi nefericit este să n-ai timp să te gândeşti la nefericire. Singurătatea, ziceai tu, şi zic şi eu, s-ar putea să se afle la originea acestei capitulări în cazul Ilenei Sachelarie.

  Singurătatea l-a dus la sinucidere pe doctorul Nini Naiculescu. Mâine, e parastasul lui. Singurătatea. Dar parcă poţi să ştii că numai singurătatea… Poţi să ştii că nu şi altceva, mult mai profund? O deteriorare sufletească, slăbirea unor mecanisme mult, mult mai subtile… Acele structuri de rezistenţă ale sufletului, care nu se conformează tipicului, cantităţii de beton suficientă în general pentru a ţine edificiul în picioare?!

  Tristeţea, disperarea, blazarea se află sub formă de saprofiţi în fiecare dintre noi.

  Totul este ca ele să nu iasă din starea lor de saprofiţi, de „coexistenţi” paşnici, şi să n-o apuce pe calea manifestărilor virulente.

  Doctorul Naiculescu, Ileana Sachelarie – tributari, măcar în parte, singurătăţii. Dar blazarea – stare mult mai primejdioasă, mult mai insidioasă chiar decât disperarea (care, fiind o stare prea intensă, nu poate fi de durată), blazarea faţă de disperare fiind ca un alergător de maraton faţă de unul la suta de metri plat – blazarea e-o boală mult mai răspândită decât îşi poate cineva închipui, iar tributarii ei nu sunt numai oamenii singuri. Nu vorbesc de blazarea de suprafaţă, pe care mulţi o afişează din superficialitate sau chiar din snobism. Vorbesc de blazarea adevărată, de morbul blazare: „cette morne incuriosité”, cum a numit o dată un scriitor francez bătrâneţea…

  — Ce-nseamnă „morne”?

  — Mda… Şi „posomorât” şi „mohorât” şi „tern”…

  — Bine-a zis!

  Pavel îşi aminti iară bătrânele din satul lui, stând pe scaune, într-o latură, şi uitându-se la tinerii care joacă, bătrânele-acelea ca nişte ostaşi osteniţi, cu ochii toţi de-aceeaşi culoare – vineţi – în care nu se mai citeşte nimic, nici bucurie, nici durere, nimic; nici un gând, ba poate unul singur, în timp ce prin faţă le trece tinereţea care joacă, acel gând pe care-l rostise o dată cu glas tare, bună-sa Rahila: „Pe toţi i-a-nghiţi pământul”. Şi repetase: „Pe toţi i-a-nghiţi…”.

  CAPITOLUL ŞAPTE.

  Pavel îşi dădu cu mâna prin faţa ochilor.

  — Ţi s-a făcut somn?

  — Nu, Sânziană. Spune, spune.

  — Ai să pierzi trenul.

  — Mai am unul mâine dimineaţă la şepte şi-un fârtai.

  — Atunci, no binie! Cunosc pe cineva, o doctoriţă, femeie trecută de şaizeci de ani, cu bărbat, cu copii, cu nepoţi, pe care-i iubeşte, care-o iubesc, un om care nu stă o clipă, şi nu dintre-aceia care umblă doar de colo-colo ca pişcaţi de streche, ci dintre cei mai eficienţi, mai chibzuiţi şi mai echilibraţi oameni pe care-i ştiu. Un om care nu pregetă să ajute pe nimeni, deci a cărui blazare nu poate proveni din egoism.

  — Mă şi-ntreb dacă egoiştii pot fi blazaţi. Blazarea e un sentiment