– reprobabil sau nu – un sentiment profund. Egoismul este-atât de concentrat asupra lui însuşi, că nu cred să mai aibă timp să se blazeze. Mai întâi, blazarea – zic eu – presupune şi-un dezinteres: şi, mai întâi, un dezinteres total pentru propria persoană. Blazat, pe lume, e numai cine nu mai dă nici două parale pe viaţă-n general şi pe-a lui în special, acela căruia dacă-i iese moartea-n faţă-n pădure nu-i zice: „Te-am chemat, ca să te rog să-mi ridici şi mie surcelele-astea-n spinare”, ca-n povestea cu baba şi cu moartea. Dar, spune tu – cu doamna-aceea.

  — Doamna-aceea se poartă pe dinafară de n-ai gândi ce se-ntâmplă pe dinăuntrul ei. De când mă ştiu pe lume, i-s martora vieţii. Ştiu despre ea atât cât poţi să ştii despre-un om prieten cu mama ta, atât cât poţi să-l ştii din cât l-ai observat şi din cât ţi-a mai spus şi el. Cu vreo doi ani înainte ca ea să se pensioneze, am asistat la o scenă între ea şi fiicele unei paciente ale ei, o scenă care m-a pus pe gânduri. Cât am fost studentă, cât am făcut chirurgie, am cunoscut şi eu destui medici. Cred că niciunul nu era mai sclav al pacientului ca această doctoriţă şi fără nici un beneficiu material – ca şi bărbatu-său, dealtminteri, medic şi el. Avea internată la ea o cucoană de şaptezeci şi doi de ani, pe moarte. Insuficienţă renală. Fetele cucoanei bolnave băteau spre cincizeci. Nu mai rămăsese urolog la care fetele să nu-şi fi dus mama. Doctoriţa noastră luptase din greu să le convingă să renunţe la transplantul de rinichi pe care voiau să-l facă mamei lor, oferindu-se ele două ca donatoare.

  „Păstraţi-vă rinichii, doamnelor, că o să mai aveţi nevoie de ei”. „Doamnă doctor, dar e mama noastră! E riscul nostru”, ziseseră fiicele-ntr-un glas: „Poate, totuşi, reuşeşte”. „Doamnelor, să admitem că „poate, totuşi, reuşeşte”. Are şaptezeci şi doi de ani: câtă vreme credeţi că ar dura această reuşită? Cum credeţi dumneavoastră că o să găsiţi pe lumea asta vreun doctor zdravăn la cap, care să accepte să-i ia unui om în putere, un om care n-a-mplinit cincizeci de ani, să-i ia un rinichi, unul din doi, ca să-l transplanteze unei epave?”.

  Cele două fiice se uitau umil la doctoriţă şi nu se dădeau duse. Se uitau umil din nişte feţe de buldog. Mie mi s-a făcut milă de ele. Cuvântul „epavă” mă izbise şi pe mine, ca şi pe ele. Mi se părea de necrezut să-l aud spus de gura doctoriţei cu pricina.

  „Doamnă doctor, dacă totuşi aţi mai încerca nişte perfuzii…”. „Pentru ce? ca s-o chinuiţi? Mi-a spus o asistentă că vreţi s-o luaţi din serviciul meu şi s-o duceţi la doctorul Berlogea. Luaţi-o, nu vă jenaţi. Dar decât aţi tot înţepa-o ca pe-o pernă de ace, mai bine-aţi lăsa-o să moară-n linişte”. „Doamnă doctor, noi n-avem copii, ea este tot ce-avem mai drag”. „Pe ea aţi întrebat-o vreodată ce părere are despre viaţa asta a ei, de care dumneavoastră şi cu dinţii trageţi?”. „De dragul nostru ar face orice!”. „Cred că de cel puţin doi ani bate spitalele numai de dragul dumneavoastră. Doamnelor, problema esenţială a unei vieţi e următoarea: îţi mai trebuie sau nu-ţi mai trebuie ţie, ţie ăl care-o trăieşti, nu fiicelor, ginerilor, cuscrilor, vecinilor de peste gard. Asta e. Suferinţa ei, viaţa asta de cadavru conservat, credeţi că e mai mică decât durerea dumneavoastră?”. „Doamnă doctor, dar e mama noastră”, izbucniseră cucoanele-n plâns. „Şi eu am avut mamă, că nu sunt nici eu generaţie spontanee. Dar eu am lăsat-o pe mama mea să moară-n linişte”.

  Urmase o pauză atât de lugubră de parcă intrase moartea-n cabinet.

  „Doamnelor, aţi fost vreodată la o-nmormântare ortodoxă?”.

  Cucoanele-nghiţiseră mai întâi în sec şi pe urmă se uitaseră la mine de parcă-mi cereau ajutor pe muteşte.

  „Da, sigur c-am fost, doar suntem ortodoxe”. „Dacă ziceţi c-aţi fost, să vă amintesc eu o frază din slujba de-nmormântare. Zice Psalmistul: „… zilele anilor noştri sunt şaptezeci de ani; iar de vor fi în putere – optzeci de ani; şi ce este mai mult decât aceştia – osteneală şi durere”. Toţi murim, doamnelor, din fericire!… Duceţi-vă, staţi cu ea, duceţi-o la doctorul Berlogea, dacă vreţi, dar n-o mai chinuiţi”.

  După ce-au plecat cucoanele, eu am rămas mai departe lipită de uşă, uitând complet de ce venisem la doctoriţă-n cabinet.

  „Ţi se pare c-am fost dură, nu-i aşa?”. „Mi-a fost milă de ele, săracele!”.

  „„Săracele”! Pe ce pariem că mâine-poimâine, răspoimâine, când le moare mama, fiicele-astea-ndurerate au să ia-napoi acasă şi-o coajă de săpun, şi-o rămăşiţă de pastă de dinţi şi sulul de hârtie igienică pe sfârşite, care-ar mai putea să „fericească” pe careva, pe-aici prin spital. După asta, ce-o să aibă mai prost prin dulap, de la răposata, o să-i dea Mariei sau Lenuţei sau cum o fi chemând-o pe femeia care le vine cu ziua la curăţenie. Restul au să şi-l împartă frăţeşte, certându-se mai întâi furcă pe fiecare lucruşor. Unele lucruri au să le poarte, altele – au să le vândă, mărunţişurile-au să le dea pe crătiţi la ţigani”. „Eşti atât de sigură? De ce?”. „Să ştii că nu mă dau drept Nostradamus. Le cunosc de doi ani. Se spune că nimeni nu cunoaşte aşa de bine bărbaţii cum îi cunosc curvele. Noi, doctorii, făcând toată viaţa trotuarul condiţiei umane, învăţăm şi noi câte ceva despre lume”.

 

  (Pavel Vlas părea lovit în moalele capului. „O mie şi-o sută de ani să fi trăit eu şi n-aş fi dat din mine vorbele astea, câtu-i hăul!”.)

  — Să ştii, Pavele, că şi pe mine, atunci, tot aşa m-au pălit vorbele-astea.

  „Tanti Marina, dac-ar fi să iei viaţa de la-nceput, ce-ai face?”, am întrebat-o eu pe doctoriţă. „Nimic din ce-am făcut”. „Nu te-ai mai mărita cu nenea Daniel?”. „Nici cu el, nici cu altul”. „Şi n-ai mai vrea să ai copii?”. „M-aş abţine să vreau”. „Şi nu ţi-ar