fi teamă de singurătate, la bătrâneţe?”. „Pân-acum, n-a rămas nimeni ne-ngropat fiindc-a fost singur”. „Şi nu te-ai mai face doctoriţă?”. „Cel mult de laborator”. „Mi se pare-atât de ciudat ce-mi spui!”. „Îţi doresc din suflet ca la anii mei de-acum să gândeşti altfel despre viaţa ta decât gândesc eu despre-a mea”.

  Mi-am adus aminte iară de Ileana Sachelarie. Ea fusese prima care-mi făcuse această urare.

  Negăsind ce să-i răspund, fiindcă nu voiam nici eu să mă dau drept Nostradamus, descumpănită ca un elev care s-a fâstâcit, am dat să plec.

  „Sânziana – m-am auzit strigată – am citit undeva o parabolă”. „În Biblie?”. „În Oscar Wilde. Trece-ntr-o zi Isus şi vede cum un bărbat se ţinea după o femeie spunându-i nişte vorbe necuviincioase. „Omule, de ce te porţi, aşa?”, zise Isus. „Doamne – răspunde omul – eram olog şi m-ai vindecat, acum ce să fac…?”. Mai merge Isus şi se-ntâlneşte cu un alt bărbat, care se uita cu-o privire neruşinată la o femeie. „Omule – îi zice şi ăstuia Isus – de ce te uiţi aşa?”. „Doamne, eram orb şi mi-ai dat vederea, acum ce să fac?”. Merge Isus mai departe şi vede pe marginea unui şanţ un om plângând cu capu-n mâini. „Lazăre, tu eşti? – îl recunoaşte Isus pe omul de pe şanţ – de ce plângi?”. „Murisem, Doamne, şi m-ai înviat, ce-ai vrea să fac acum?!”„.

  Mă gândeam că după nici o convorbire, după nici o „vedere” cu Titus Verzeu ori cu Voicu Marin nu mă simţisem cu sufletul atât de zdreanţă, cum mă simţeam acum, în faţa acelei femei care nu-mi făcuse decât bine, toată viaţa, şi care, mai mult, era una dintre cele patru femei care pentru mine reprezentau modele: Mama, ea, Coana-mare – naşă-mea – şi Marilena Gavrilovici. O admiram în clipa aceea mai mult decât oricând: pentru atitudinea pe care izbutea să şi-o impună, o carcasa de oţel care ţinea drept nişte oase frânte. Nu bănuisem niciodată ce se află sub armură. Când, oare, începuse fărâmiţarea acestui suflet? De când, oare, începuse ea să plângă pe marginea şanţului?

  „Sunt o babă nebună, hai, nu mă lua-n serios! Ce voiai să-mi spui?”. „Eşti o „babă” pe care-o iubesc şi pe care-o admir”. „Bun, splendid! Dar ce voiai tu să-mi spui la-nceput, când ai venit la mine?”. „Nu mai ştiu. Înseamnă că nu era ceva important. Demult voiam să te-ntreb însă ceva important: pe cine-admiri?”. „Dintre vedetele de cinema, dintre cântăreţii de muzică uşoară?”, m-a-ntrebat ea, zâmbind. „Ştii foarte bine, aşa că să lăsăm gluma la o parte”. „Bun. Pe mama şi pe tata, care dimineaţa-i învăţau pe copiii oamenilor carte, după-amiază dădeau cu sapa, duceau vaca şi oile la păscut, iar seara adunau din nou pe cine voia să vină, la citit poveşti, la cântat, la stat de vorbă. Apoi, în ordine cronologică, pe profesorul Bartolomeu, acel mare profesor şi mare om, pe Coana-mare, pe Smaranda, pe cumnatu-meu, Matei, profesional şi uman pe Daniel, şi să nu crezi că vreau să-ţi întorc politeţea, dar şi pe tine”. „„Profesional şi uman” pe nenea Daniel?! Înţeleg că circumscrierea asta implică şi nişte rezerve”. „O nevastă nu se poate să n-aibă şi rezerve în privinţa bărbatului ei. Aici nu există admiraţii oarbe. De altfel, cred că e de prisos să-ţi spun că şi pe Matei îl admir doar ca artist, şi-i admir… atitudinea civică; altfel, ca om, în particular, îl găsesc insuportabil, fiindcă este insuportabil”. „Tanti Marina, dumneata cunoşti vreun menaj ideal?”. „Eu, pân' la şaizeci şi doi de ani, nu cunosc nimic ideal. Dar dacă e vorba de-un menaj care să-mi placă, e-al lui Iancu şi-al Marioarei”. „Care-o fi secretul lor, afară de faptul că sunt amândoi atât de buni?”. „Îţi spun eu care: că Iancu a luat-o pe Marioara cu toţi „goimii” ei şi Marioara pe Iancu l-a luat cu toţi jidanii lui. „Te iau pe tine, îi iau şi pe-ai tăi, nimic din ce-i al tău nu-mi este indiferent”. Ăsta e secretul, puiule. Mi-aduc aminte c-aveam o colegă, Rosina Blumenfeld. A plecat la Paris dinainte de război. O ceruse de nevastă un văr de-al lui cumnatu-meu, un Serafiotti, frumos şi-nfumurat, cum le e tot neamul. Amor nebun. Că o ia şi fără zestre, cu o condiţie însă: picior din neamurile Rosinei, fată de croitor din Târgul Cucului, să nu le calce prin casă. Iar, Rosina, mărunta ovreicuţă din Târgul Cucului, i-a răspuns frumosului Serafiotti, după care era făcută praf: „Cine nu-i iubeşte pe toţi ai mei, nici pe mine nu mă iubeşte. Aşa o fi la voi, boierii creştini, la noi – nu-i aşa. Ia-ţi mata nevastă cu neamuri care să-ţi poată trece pragul şi eu mi-oi lua pe cineva de-o seamă cu mine”. Ŕ bon entendeur, salut! Asta-i numai una. Te naţti într-o familie; de multe ori, nici cu familia ta nu-i lesne, dar aici eţti total jucăria hazardului: această familie ţi-a fost dată, aici n-ai nici o posibilitate să alegi. Iar când ajungi să mai şi-alegi… Ai numai două posibilităţi: să-ntorci spatele ambelor familii, alei tale şi-alei partenerului tău – şi-atunci eşti un ingrat; sau să duci, în majoritatea cazurilor, crucea unor convenienţe sociale şi mai ales morale de fiu bun, de noră bună, rozându-ţi întruna zăbala, ceea ce nu măreşte chiar deloc apropierea dintre cei doi parteneri, ci dă un permanent inconfort moral, tăceri pline de conţinut, menajamente reciproce transformate-n puncte de suspensie între suflete şi-n distanţe din ce în ce mai mari”. „Alexandru n-avea familie”. „Sunt şi persoane care suplinesc cu succes o familie, şi chiar numeroasă. Aşa ţi-a fost norocul. Nici să ai pisică nu-i uşor, la urma urmei. Cu orice fiinţă intri într-o ţesătură de legături sufleteşti care pot ajunge să te-apese, care-ajung sigur să te-apese. Acum, fetele tale sunt mici. Să vezi când au să crească, să vezi când or vrea să se mărite. Să vezi atunci cum tu ai să concepi altfel „fericirea” lor – vorba vine – altfel decât au s-o conceapă ele. Când s-au însurat Mihai şi Tudor, am