simţit cum începe-n mine efervescenţa fermentului de soacră. Dar am zis că să-mi pice limba dacă am să le spun o vorbă, dacă am să le dau vreun sfat, dacă am să am o obiecţie cât de măruntă”. „Tanti Marina, mai toate romanele arată cât ştiu părinţii să-şi facă de nefericiţi copiii, silindu-i la ascultare, concepându-le altfel „fericirea” decât şi-o concep ei înşişi. Eu aş scrie un roman despre cât de nefericiţi ştiu copiii să-şi facă părinţii, de multe, multe ori, neascultându-le sfatul. Cum există momente-n viaţă, când tinerii se izolează de logică, de bun-simţ, printr-un oblon de plumb, perioade pe care le-aş numi aproape monomanii. Dacă aş fi ascultat-o pe Mama, care mi-a spus să nu mă mărit cu Alexandru, toată viaţa aş fi rămas cu nostalgia paradisului pierdut. Mi-a spus lucrul esenţial: „Nu vă potriviţi”. Mi-aduc aminte că m-am ţinut atunci să nu-i spun „Ce ştii tu?!”. Avem momente-n viaţă când ne credem unici, când ne absolutizăm”. „Tuturor ni se-ntâmplă aşa”. „Da, dar toată viaţa ne poate fi schimbată de-un asemenea moment”. „Ţi-am spus că nici dacă ai pisică nu-i uşor. Ţesătura de relaţii în care eşti angrenat e obositoare, mai ales printr-o alternare permanentă între sentimentul unei năpăstuiri revoltate şi cel, la fel de incomod, al culpei. În această ţesătură complicată, nu poţi pleda nici total inocent, nici total vinovat. Ferice de oamenii care, odată cu vârsta, se-nalţă pe culmea unei înţelegeri netulburate, al căror suflet aruncă-n acest urcuş povara ăstor două sentimente contradictorii, ajungând să se simtă uşori, gata să plutească. De-asta eu le-admir atât de mult pe Coana-mare şi pe Smaranda. Au ajuns la această formulă de-adevărată-nţelepciune. Suflet uşor – asta e-nţelepciunea. Eu îmi simt sufletul ca pe-un bolovan care nici la vale n-o poate lua, fiindcă mai e şi plin de muşchi şi de buruieni ce s-au încâlcit peste el şi-l ţin lipit de pământ. Dac-aş putea, aş lua sufletul ăsta şi l-aş arunca pe-o gârlă. Dar, mult a fost, puţin a mai rămas, trece. Îţi urez ca la vârsta mea să-ţi simţi sufletul fulg”.

  — Cum îţi simţi sufletul acum, Sânziană?

  — Ca pe-o frunză luată de-un vârtej.

  — Eu mi-l simt ca pe-un bolovan. Cât timp n-o limpezim cu Ana – tot aşa l-oi simţi.

  — Toată viaţa n-am vrut altceva decât linişte, situaţii clare.

  Tăceau amândoi.

  * „Tocmai acum, când mi se părea că s-a mai limpezit în jurul meu. Când, tu, Mircea, m-ai ascultat şi, vrând-nevrând, ai rupt-o cu mine, când rămăsesem cu cele câteva prietenii ale mele, mai puţine decât degetele de la o mână, cu dumneavoastră, domnule doctor Murgu, invulnerabil, intangibil, închis în puritatea dumneavoastră ca-ntr-o cetate inexpugnabilă, atât de-apropiat şi-atât de distant, care nu-mi primejduiţi biata mea pace şi căruia n-aş îndrăzni să-i primejduiesc pacea… Şi, dintr-o dată, iată un om adus în viaţa mea, viaţă de care-am vrut să-l feresc, în biata mea pace atât de precară. Cât te-am rugat să pleci, Mircea! În doi ani – nici nu ştiu când au trecut – ne-am văzut de douăzeci şi două de ori. O dată pe lună, când veneai în delegaţie la Bucureşti. În garsoniera fratelui tău. Nu ştia nimeni. Te iubeam, te iubesc, dar nu-mi tihnea. Nu-mi tihnea să mă iubesc cu un bărbat însurat, în casa altuia, în casa mea nu mi-ar fi tihnit nici atât. Nu-mi tihnea, ce-i drept, nici cu Emil, deşi nu era-nsurat, iar garsoniera-n care ne iubeam era a lui. Pentru mine, clandestinitatea asta avea ceva degradant. Îmi dau seama de incapacitatea mea de-a fi amantă: mi-e cu neputinţă să trec peste-anumite lucruri. Emil a vrut o dată – a doua oară n-a mai încercat, pentru că refuzul meu a fost atât de categoric încât s-a lecuit – să rămână aici peste noapte: „Aici? Niciodată!”, am sărit eu ca arsă. „De ce?”, m-a-ntrebat el cu dezamăgire şi cu ironie-n glas. „Fiindcă n-aş putea”. „De ce?”. „Din cauza fetelor”. „Cea mare e prea mare ca să nu-şi închipuie că te culci cu mine, iar cea mică e-atât de mică. Aşa încât… Când erai măritată nu dormeai cu bărbatu-tău în aceeaşi cameră?”. „Ba da”. „Şi Maria ţi-a reproşat vreodată că dormeai cu el într-o cameră? Era şocată?”. „Asta era o stare pe care-o văzuse de la-nceput. Dar acum, după câţiva ani de când m-am despărţit de taică-său, să vadă hodoronc-tronc că dorm cu cineva?”. „De ce eşti ipocrită?”. „Eu credeam că sunt decentă. Nu mă feresc de Maria pentru că vreau să par o sfântă, ci pentru că nu pot să mă port altfel. Mă simt şi-aşa destul de prost”, am avut eu un moment de sinceritate. „Fiindcă trăieşti cu mine?”. „E mult şi greu de explicat”. „Ai vrea să te iau de nevastă?”. „Nu, Emile, nu. Crede-mă că n-aş mai vrea să mă ia nimeni de nevastă”. „Ştii care e defectul tău cel mai mare?”. Am dat a neputinţă din umeri. „Nu ştii să te bucuri de clipă. Nu ştii să dai la o parte ce-a fost şi ce-o să fie şi cum ar trebui şi să te dărui numai lui ce este. Cred că nimeni nu te cunoaşte. N-am să ştiu niciodată la ce te gândeşti, nu ştiu nici măcar ce-ţi place. Un om se-ataşează de tine, dar el o să moară şi n-o să ştie cât de ataşată eşti tu de el. Eşti cea mai deşteaptă femeie pe care-o cunosc. De multe ori, în prezenţa ta, încep să-i înţeleg pe ăia care doresc femei mediocre”. „Găseşti că sunt agresivă? Că vreau s-arăt cu orice chip că sunt deşteaptă? Că am un gen jignitor sau umilitor de-a mă purta cu oamenii-n general şi cu tine-n special?”. „E vorba de ceea ce nu faci şi de ceea ce nu spui. Am momente când, sub privirea ta molcomă, blândă, mă simt judecat cu mult sub zero grade, mă simt disecat. N-ai făcut niciodată pentru mine ceva ce nu se cuvine”. „Nu fac pentru nimeni”. „Astea spun şi eu. 'Egalitatea' şi 'fraternitatea' astea au, uneori, darul să mă