indispună. Aş vrea să te văd că-ncalci pentru mine o dată ceva din decenţa ta, poftim. Ca astă-seară, de exemplu”. „Emile, eu am nişte principii pe care nu le-ncalc pentru nimeni. Orice om, aşa cum apare-n viaţa altuia, tot aşa de bine poate să şi plece. În viaţa asta, numai pe mine contez ca partener permanent al meu însămi. Şi nu vreau să-mi fie niciodată nici ruşine şi nici scârbă de mine însămi. De-asta mă port întotdeauna aşa cum trebuie şi nu cum – poate că de multe ori – aş avea chef”. „Nu crezi că acest mod al tău de-a fi este un fel de subtilă ipocrizie, respingerea asta a ceea ce-ai avea chef de dragul lui ce trebuie?”. „Nimic nu mi se pare mai jalnic decât o viaţă fără principii. Mă port aşa, în numele unor principii, şi până-acum nu mi-a părut rău. Viaţa mea, din punct de vedere social, nu este cine ştie ce reuşită. Femeie divorţată, lăsată de bărbat, şi cu doi copii, unul din flori. Profesional, mătrăşită de la 'vedete' la 'figuraţie' „. „Dacă i-ai fi spus măcar 'vă rog, domnule profesor' lui Voicu Marin, care te plăcea, rămâneai la 'vedete' „. „Asta ar fi-nsemnat, în traducere liberă': 'Domnule profesor, decât să-mi daţi un picior în… n-aţi prefera să vă culcaţi niţel şi cu mine?' Ar fi-nsemnat deci o 'cerere-n concubinaj' „. „Nu era nevoie s-ajungi chiar în patul lui pentru asta”. „Nu?! Nu-n pat, da-n ce? în şezlong, în balansoar? Era nevoie de ceva şi mai rău: s-ajung în clinica lui împuţită”. „Cine-şi iubeşte cu-adevărat meseria mai face şi câte-un compromis de dragul ei. Nu ţi-a fost atât de dragă chirurgia, încât să pleci niţel capul în faţa lui Voicu şi-a lui Verzeu”. „Cunosc teoria şi-i cunosc şi pe fervenţii ei practicanţi. Sunt răspândiţi 'endemic' – şi teoria şi practicanţii – în toate domeniile. Actriţe care se ţin când cu un regizor, când cu un actor, când cu un autor dramatic, când cu un 'tovarăş' bine plasat, cu oricine poate contribui la susţinerea şi la impunerea ei, de pildă. Ţi-am spus că nu vreau şi n-am vrut niciodată să fac lucruri care să mă scârbească de mine însămi”. „Dacă rămâneam în noaptea asta aici, dacă ai fi rămas tu la mine când te-am rugat să rămâi, dacă am fi mers într-o sâmbătă şi-ntr-o duminică undeva noi doi, ţi-ar fi fost scârbă de tine?”. „Uiţi că am doi copii. Nu-mi permit să fac nimic pe care mi l-ar putea reproşa. Nu vreau ca fetele mele să-mi poată spune într-o zi: 'Nu facem decât ce-am văzut la tine!'. Îndatoririle mele faţă de-aceşti copii sunt mai presus de orice altceva”. „Cred că nu-mi poţi cere şi mie să pun copiii tăi mai presus de orice!”. „Nu i-am cerut nici măcar tatălui Mariei, care o dorise, nici măcar lui nu i-am cerut s-o pună mai presus de ceva sau de cineva”. „Dar celuilalt, tatăl Anei? Nu mi-ai vorbit niciodată despre el”, m-a-ntrebat Emil, vrând să profite de-nghesuială şi să-mi dea un brânci pe panta confidenţelor. „Nici n-am să-ţi vorbesc vreodată, să ştii… Copiii nu-i apropie pe amanţi, nici măcar pe părinţii lor adevăraţi”. „S-o iau drept un reproş?”. „E-o constatare”„.

  * „Mi-aduceam aminte perioada sarcinii cu Maria. Alexandru se străduia – cât îi dădea voie firea lui egocentrică şi nestăpânită – să mă trateze ca pe-o femeie. Când credea că nu-l observ, se uita însă la mine cu-o privire cu care eu în viaţa mea nu m-am uitat la nimeni. Se uita cu-o milă care-ncerca să-nvingă scârba. Şi eu nu eram dintre-acele biete borţoase pătate, buzate, cu nasul lăţit, cu picioare umflate, ajunse la o sută de kile, cu ţâţele cât ghiulelele. Eram cea mai decentă gravidă, cum mă „proclamase” doctorul Vladimirescu. Şi, totuşi… Mă cântăream, mă măsurăm, dar să mă mai uit într-o oglindă, de sus până jos, goală, nu mai aveam curajul. Nu voiam să fiu demoralizată. Nu eram demoralizată. Această stare, această diformitate trecătoare, făcea parte din planul meu de viaţă, din renunţarea temporară voită la feminitate, de dragul de-a avea un copil. Eu pe mine, însă, în acea perioadă, mă socoteam scoasă din rândul femeilor. În ultimele luni, îmi venea să umblu doar prin umbra gardurilor, ca să mă văd cât mai puţin. Cum să-i ceri unui bărbat să te socotească tot femeie când tu însăţi nu mai ai curaj să te uiţi în oglindă? Înainte de-a mă mărita, când vedeam câte-o biată femeie-nsărcinată mergând cu un bărbat de mână, îmi venea să râd. Abia când ajunsesem şi eu cu burta la gură am înţeles semnificaţia acestui gest: nevoia de solidaritate cu coautorul, în faţa temerităţii de-a fi acceptat s-ajungi în asemenea hal. Alexandru n-a venit o dată să mă ia de la Facultate cât am fost însărcinată. Mă simţeam întristată, dar nu supărată. Mă gândeam atunci, când nu-mplinisem douăzeci de ani, şi mă gândesc şi-acum, când m-apropii de patruzeci, că dacă s-ar putea, bine-ar fi ca-n perioada diformităţii, femeia să nu fie văzută de „bărbatul iubit” – şi ca să nu mai vorbesc în băşcălie – de bărbatu-său, căruia în binele ambelor părţi, n-ar trebui să-i încarce retina cu-o asemenea imagine. Imaginile, ca şi vorbele, sapă-n noi urme de neşters. Mie, de pildă, mi-ar fi fost cu neputinţă să mă-ndrăgostesc de-un pacient de-al meu. Imaginea lui pe masa de operaţie nu mi s-ar fi putut şterge din minte nici dacă, după aceea, mi-aş fi văzut pacientul în cine ştie ce atitudini de vedetă ori de cascador. Eu l-aş fi văzut mereu întins pe masă, cu chipul cotropit de masca aceea palidă, atât de apropiată de moarte, pe care-o dau anestezicele. La fel de greu, trebuie să-i fie şi unui bărbat să şteargă imaginea cu burtă, când îşi derulează-n cap filmul cu-o femeie pe care-a văzut-o-n ultimele ei luni de sarcină. După ce te-ai mântuit de burtă, începe o perioadă aproape la fel de „sublimă”: a alăptatului, când te simţi iară ca o „zână”. E greu să fii femeie, dar nici bărbat nu-i