mâna scriitorului, V-ar deranja să-mi arătaţi unde lucraţi, ce scrieţi, Dimpotrivă, veniţi cu mine, Putem să venim şi noi, întrebă soţia primului orb, E casa dumneavoastră, eu sunt aici doar în trecere. In dormitor era o măsuţă, pe ea o veioză stinsă. Lumina palidă care intra prin fereastră lăsa să se vadă, la stingă, câteva foi albe, altele scrise, la dreapta, în centru una scrisă numai pe jumătate. Erau două pixuri noi lingă veioză, Aici e, spuse scriitorul. Soţia medicului întrebă, îmi daţi voie, dar fără să aştepte răspunsul, luă foile scrise, erau vreo douăzeci, îşi trecu ochii peste caligrafia măruntă, peste rân-durile care coborau şi urcau, peste cuvintele înscrise pe albul paginii, gravate în orbire, Sunt în trecere, spusese scriitorul, acestea erau semnele pe care le lăsa trecând. Soţia medicului îi puse mâna pe umăr, iar el i-o căută cu amândouă mâinile, o duse încet la buze, Nu vă pierdeţi, nu lăsaţi să vă pierdeţi, rosti, erau cuvinte neaşteptate, enigmatice, nu păreau la locul potrivit.

  Când s-au întors acasă, aducând alimente suficiente pentru trei zile, soţia medicului, întreruptă de frazele însufleţite ale primului orb şi ale soţiei lui, povesti ce s-a întâmplat. Şi seara, aşa cum trebuia, le citi tuturor câteva pagini dintr-o carte pe care o luase din bibliotecă. Subiectul nu-1 interesa pe băieţelul strabic, curând a adormit cu capul în poala fetei cu ochelari negri şi cu picioarele pe genunchii bătrânului cu legătură neagră.

  După două zile, medicul spuse, Aş vrea să ştiu ce s-a întâmplat cu cabinetul meu, acurn nu folosim la nimic, nici eu, nici el, dar poate că, într-o zi, oamenii vor vedea din nou, aparatele trebuie să fie acolo, aşteptând, Mergem când vrei, spuse femeia, chiar acum, Şi am putea să profităm de plimbare ca să trecem pe la mine pe acasă, dacă nu vă deranjează, spuse fata cu ochelari negri, nu cred că părinţii mei s-au întors, dar vreau să am conştiinţa împăcată, Vom trece şi pe la tine pe acasă, spuse soţia medicului. Nimeni altcineva n-a vrut să se alăture expediţiei de recunoaştere a domi-ciliilor, primul orb şi soţia lui pentru că ştiau pe ce contau, bătrânul cu legătură neagră ştia şi el, deşi nu din aceleaşi motive, iar băieţelul strabic pentru că, în continuare, nu-şi aducea aminte numele străzii pe care locuise. Vremea era senină, ploile păreau că s-au terminat, şi soarele, deşi palid, începea să se simtă pe piele, Nu ştiu cum vom trăi când va fi cald, spuse medicul, cu toate gunoaiele putrezind peste tot, animalele moarte, poate chiar oameni, trebuie să fie şi morţi în case, problema e că nu suntem organizaţi, ar trebui să existe organizare în fiecare clădire, pe fiecare stradă, în fiecare cartier, Un guvern, spuse femeia, O organizare, trupul e şi el un sistem organizat, e viu cât se păstrează organizat, moartea nu e decât efectul dezorganizării, Dar cum ar putea să se organizeze o societate de orbi ca să trăiască, Organizându-se, a te organiza înseamnă, într-un anumit sens, să începi să vezi, Poate că ai dreptate, dar experienţa orbirii nu ne-a adus decât moarte şi mizerie, ochii mei, ca şi cabinetul tău, n-au fost de nici un folos, Datorită ochilor tăi suntem în viaţă, spuse fata cu ochelari negri, Am fi în viaţă şi dacă orbeam, lumea e plină de orbi vii, Eu cred că vom muri cu toţii, e o chestiune de timp, Moartea a fost întotdeauna o chestiune de timp, spuse medicul, Dar să mori doar pentru că eşti orb nu poate fi o moarte mai rea, Murim de boli, de accidente, din întâm-plare, Iar acum murim şi pentru că suntem orbi, vreau să spun, o să murim de orbire şi de cancer, de orbire şi de tuberculoză, de orbire şi de sida, de orbire şi de infarct, bolile pot fi diferite de la om la om, dar ce ne omoară acum cu adevărat este orbirea, Nu suntem nemuritori, nu putem scăpa de moarte, dar cel puţin ar trebui să nu fim orbi, spuse soţia medicului, Dar cum, orbirea asta e concretă şi reală, spuse medicul, Nu sunt sigură, spuse femeia, Nici eu, spuse fata cu ochelari negri. Poarta n-a trebuit forţată, au deschis-o normal, cheia era în portofelul medicului, care rămăsese în casă când fuseseră duşi în carantină. Aici e sala de aşteptare, spuse soţia medicului, Sala unde am fost, spuse fata cu ochelari negri, visul continuă, dar nu ştiu ce vis este, visul că visez că, în ziua aceea, am visat că sunt oarbă, sau visul că am fost întotdeauna oarbă şi că am venit visând la cabinet, ca să mă vindec de o inflamare a ochilor în care nu exista nici un pericol de orbire, Carantina n-a fost un vis, spuse soţia medicului, Nu, n-a fost, cum n-a fost nici violul, Nici faptul că am înjunghiat un om, Du-mă la cabinet, pot să ajung singur, dar du-mă tu, spuse medicul. Uşa era deschisă. Soţia medicului spuse, Totul e vraişte, hârtii pe jos, sertarele fişetului au fost luate, Trebuie să fi fost cei de la minister, ca să nu piardă timp căutând, Probabil, dar aparatele, La prima vedere, par în ordine, Măcar atât, spuse medicul, înainta singur, cu braţele întinse, atinse cutia cu lentile, oftalmo-scopul, biroul, apoi rosti, adresându-se fetei cu ochelari negri, Te înţeleg când spui că trăieşti un vis. Se aşeză la birou, îşi puse mâinile pe placa de sticlă acoperită de praf, apoi spuse, cu un zâmbet trist şi ironic, ca şi cum s-ar fi adresat cuiva care stătea în faţa lui, Păi, domnule doctor, îmi pare foarte rău, dar cazul dumneavoastră n-are leac, dacă vreţi să vă dau un ultim sfat, gândiţi-vă la zicala străveche, adevăr spuneau că răbdarea face bine la vedere, De ce ne faci să suferim, spuse femeia, lartă-mă, iartă-mă şi tu, suntem într-un loc unde pe vremuri se făceau miracole, acum nu mai am nici măcar dovezile puterilor mele magice, mi le-au luat pe toate, Singurul miracol posibil este să continuăm să trăim, spuse femeia, să sprijinim fragilitatea