vieţii zi de zi, ca şi cum ea ar fi cea oarbă, cea care nu ştie încotro să se îndrepte, şi poate aşa e, poate că, într-adevăr, nu ştie, s-a lăsat pe mâna noastră după ce ne-a făcut inteligenţi, şi aici am adus-o, Vorbeşti ca şi cum ai fi şi tu oarbă, spuse fata cu ochelari negri, într-un anumit sens, e adevărat, sunt oarbă de orbirea voastră, poate aş reuşi să încep să văd mai bine dacă ar fi mai mulţi cei care văd, Mă tem că eşti ca martorul care caută tribunalul unde 1-a convocat nu se ştie cine şi va trebui să declare nu se ştie ce, spuse medicul, Timpul se termină, putreziciunea se întinde, bolile găsesc porţile deschise, apa e pe sfârşite, mâncarea a devenit otravă, asta ar fi prima mea declaraţie, spuse soţia medicului, Şi a doua, întrebă fata cu ochelari negri, Să deschidem ochii, Nu putem, suntem orbi, spuse medicul, Se spune, şi e un mare adevăr, că cel mai rău orb e cel care n-a vrut să vadă, Dar eu vreau să văd, spuse fata cu ochelari negri, Nu vezi numai pentru că vrei, cu diferenţa că nu mai eşti cea mai rea oarbă, şi acum să mergem, nu mai e nimic de văzut aici, spuse medicul.

  În drum spre casa fetei cu ochelari negri au traversat o piaţă largă unde se aflau grupuri de orbi care ascultau discursurile altor orbi, la prima vedere nu păreau orbi nici unii nici alţii, cei care vorbeau îşi întorceau înflăcăraţi faţa spre cei care ascultau, cei care ascultau îşi întorceau atent faţa spre cei care vorbeau. Proclamau sfârşitul lumii, salvarea prin penitenţă, viziunea din a şaptea zi, venirea îngerului, coliziunea cosmică, stingerea soarelui, spiritul tribului, virtutea semnului zodiacal, disciplina vântului, parfumul lunii, revendicarea beznei, puterea exorcismului, urma călcâiu-lui, răstignirea rozei, puritatea limfei, sângele de pisică neagră, dormitarea umbrei, revolta maree-lor, logica antropofagiei, castrarea fără durere, tatuajul divin, orbirea voluntară, gândul convex, concav, plan, vertical, înclinat, concentrat, dispersat, fugar, extirparea corzilor vocale, moartea cuvântului, Aici nu vorbeşte nimeni de organizare, îi spuse soţia medicului bărbatului ei, Poate că organizarea e în altă piaţă, răspunse el. Au mers mai departe. Puţin mai încolo soţia medicului rosti, Sunt mai mulţi morţi pe drum ca de obicei, Rezistenţa noastră ajunge la capăt, timpul se termină, apa e pe sfârşite, bolile cresc, mâncarea devine venin, tu ai spus-o înainte, aminti medicul, Cine ştie dacă, printre aceşti morţi, nu se află şi părinţii mei, spuse fata cu ochelari negri, şi eu trec pe lângă ei şi nu-i văd, E un vechi obicei al omenirii să treacă pe lângă morţi şi să nu-i vadă, spuse soţia medicului.

  Strada pe care locuise fata cu ochelari negri părea şi mai părăsită. La uşa clădirii se afla trupul unei femei. Moartă, pe jumătate mâncată de animalele hoinare, din fericire câinele lacrimilor n-a vrut să vină azi, ar fi trebuit convins să nu-şi înfigă dinţii în hoit. E vecina de la etajul unu, spuse soţia medicului, Cine, unde, întrebă bărbatul, Chiar aici, vecina de la etajul unu, se simte mirosul, Biata femeie, spuse fata cu ochelari negri, de ce o fi ieşit în stradă, ea care nu ieşea niciodată, Poate că şi-a dat seama că i se apropia moartea, poate n-a mai suportat ideea de a rămâne singură în casă, putrezind, rosti medicul, Dar acum nu putem intra, n-am cheile, Poate că s-au întors părinţii tăi, poate că te aşteaptă în casă, spuse medicul, Nu cred, Ai dreptate să nu crezi, cheile sunt aici. în concavitatea mâinii moarte, pe jumătate deschisă, aşezată pe pământ, se vedeau, strălucitoare, luminoase, câteva chei. Poate sunt ale ei, spuse fata cu ochelari negri, Nu cred, n-avea nici un motiv să-şi aducă cheile unde credea că va muri, Iar eu, oarbă fiind, nu le-aş putea vedea, dacă s-a gândit să mi le înapoieze ca să pot intra în casă, Nu ştim la ce s-a gândit când a adus cheile cu ea, poate şi-a închipuit că-ţi vei recăpăta vederea, poate i s-a părut că era nefirească uşurinţa cu care ne mişcăm când am fost aici, poate m-a auzit când am spus că scara e întunecată, că abia se putea vedea, că eu de-abia o vedeam, sau poate nimic din toate astea, delir, demenţă, ca şi cum, pierzându-şi minţile, a avut ideea fixă să-ţi înapoieze cheile, singurul lucru pe care-1 ştim este că viaţa ei a luat sfârşit când a făcut primul pas dincolo de uşă. Soţia medicului luă cheile, le dădu fetei cu ochelari negri, apoi întrebă, Ce facem acum, o lăsăm aici, N-o putem îngropa pe stradă, n-avem cum să ridicăm pietrele, spuse medicul, Mai e curtea, Ar trebui s-o ducem până la etajul al doilea şi apoi s-o coborâm pe scara de incendiu, E singura modalitate, O să avem destulă putere, întrebă fata cu ochelari negri, Chestiunea nu e dacă avem sau nu destulă putere, chestiunea e dacă ne lasă inima s-o lăsăm aici, Nu putem, spuse medicul, Atunci vom găsi puterea necesară. Într-adevăr, au găsit-o, dar a fost un chin transportarea cadavrului pe trepte, şi nu din pricina poverii, uşoară de la natură, acum şi mai redusă, după ce se ospătaseră câinii şi pisicile, ci pentru că trupul era rigid, întărit, anevoie putea fi deplasat pe scara cotită, pentru o ascensiune atât de scurtă, au fost nevoiţi să se odihnească de trei ori. Nici zgomotul, nici vocile, nici mirosul de descompunere n-au făcut să iasă pe palier alţi locuitori ai clădirii, E aşa cum am crezut, părinţii mei nu sunt aici, spuse fata cu ochelari negri. Când au ajuns, în sfârşit, la uşă, erau epuizaţi, dar mai trebuia traversată casa, coborâtă scara de incendiu, dar aici, cu ajutorul sfinţilor care, fiind vorba de mers la vale, pun umărul cu toţii, s-a purtat mai bine povara, cotiturile erau mai uşoare sub cerul liber, dar a trebuit să aibă grijă să nu le alunece din mâini trupul sărmanei creaturi, dacă o scăpau, n-ar mai putea s-o pună la loc, fără să