Curtea arăta ca o junglă nicicând explorată, ultimele ploi făcuseră să crească abundent iarba şi plantele sălbatice aduse de vânt, nu duceau lipsă de mâncare iepurii care săreau de colo-colo, găinile se descurcă şi când e secetă. Se aşezaseră pe jos, gâfâind, efortul îi dăduse gata, lângă ei, cadavrul se odihnea şi el, ocrotit de soţia medicului, care alunga găinile şi iepurii, ei doar curioşi, cu nasul tremurând, ele deja cu ciocul întins ca o baionetă, gata de orice. Soţia medicului rosti, înainte să iasă pe stradă, s-a gândit să le deschidă iepurilor uşa, n-a vrut să moară de foame, Greu nu e să trăieşti cu oamenii cât să-i înţelegi, spuse medicul. Fata cu ochelari negri îşi curăţa mâinile murdare cu un pumn de iarbă pe care o smulsese, era vina ei, apucase cadavrul de unde nu trebuia, asta înseamnă să n-ai ochi. Medicul spuse, Avem nevoie de o sapă, sau de o lopată, aici se poate observa că adevărata eternă reîntoarcere este cea a cuvintelor, acum s-au întors acestea, spuse din aceleaşi motive, mai întâi a fost omul care a furat automobilul, acum va fi bătrâna care a restituit cheile, după ce vor fi îngropaţi nu se vor observa deosebirile, dacă nu vor fi păstrate în memorie. Soţia medicului urcase în casa fetei cu ochelari negri ca să caute un cearşaf curat, a trebuit să aleagă dintre cele mai puţin murdare, când a coborât, era sărbătoare printre găini, iepurii se mulţumeau să mestece iarba proaspătă. După ce a acoperit şi a învelit cadavrul, femeia se duse să caute o sapă sau o lopată. Le-a găsit pe amândouă într-o baracă, unde erau şi alte unelte. Mă ocup eu de asta, spuse, pământul e umed, se sapă bine, voi odihniţi-vă. A ales o porţiune fără rădăcini, din cele care ar trebui tăiate cu lovituri succesive de lopată, să nu se creadă că e vorba de o treabă uşoară, rădăcinile sunt şmechere, ştiu să profite de moliciunea pămân-tului ca să evite izbitura, amortizând efectul mortal al ghilotinei. Nici soţia medicului, nici bărbatul ei, nici fata cu ochelari negri, ea fiind absorbită de muncă, ei pentru că nu-i ajutau ochii, n-au remarcat apariţia orbilor pe balcoanele dimprejur, nu mulţi, nu în toate, trebuie să-i fi atras zgomotul sapei, e inevitabil pe pământul moale, fără să uităm că întotdeauna dai peste câte o pietricică ascunsă care răspunde sonor loviturii. Erau bărbaţi şi femei care păreau fluizi ca nişte spectre, ca nişte fantome asistând din curiozitate la o înmor-mântare, doar ca să-şi aducă aminte cum a fost a lor. Soţia medicului i-a văzut, în sfârşit, când, ter-minând groapa, şi-a îndreptat şalele dureroase, ducându-şi antebraţul la frunte ca să-şi şteargă sudoarea. Atunci, împinsă de un impuls irezistibil, fără să se fi gândit dinainte, le-a strigat orbilor de pe balcoane şi tuturor orbilor din lume, Va resuscita, observaţi că n-a spus Va reînvia, nu era totuşi cazul, deşi uite dicţionarul, afirmând, promiţând sau insinuând că este vorba de sinonime perfecte şi exacte. Orbii s-au speriat şi s-au băgat în casă, nu pricepeau de ce a fost pronunţat un astfel de cu-vânt, în plus nu erau pregătiţi pentru o asemenea revelaţie, se vedea că nu frecventau piaţa anunţurilor magice, când am povestit despre ea am uitat să adăugăm capul de lăcustă şi sinuciderea scorpionului, ca lista să fie completă. Medicul întrebă, De ce-ai spus va resuscita, cu cine vorbeai, Cu nişte orbi care au apărut pe balcoane, m-am speriat şi probabil şi eu i-am speriat, Şi de ce acest cuvânt, Nu ştiu, mi-a apărut în minte şi 1-am spus, Mai lipseşte să te duci să predici în piaţa pe unde am trecut, Da, o predică despre dintele de iepure şi ciocul de găină, vino acum să mă ajuţi, pe aici, aşa, ia-o de picioare, eu o ridic din partea asta, atenţie, să nu cazi tu în groapă, da, bine, coboar-o încetişor, mai mult, mai mult, am făcut groapa adâncă din pricina găinilor, când încep să scormonească, nu se ştie niciodată unde se pot opri, gata. Umplu groapa cu sapa, bătători bine pământul, aranja grămăjoara care întotdeauna prisoseşte din pământul care s-a întors în pământ, ca şi cum toată viaţa n-ar fi făcut altceva. La urmă, smulse o tulpină de trandafir care creştea într-un colţ al curţii şi îl plantă la baza mormântului, aproape de cap. Va resuscita, întrebă fata cu ochelari negri, Ea, nu, răspunse soţia medicului, mai multă nevoie au cei care sunt în viaţă să resuscite din ei înşişi şi n-o fac, Suntem pe jumătate morţi, spuse medicul, încă suntem pe jumătate vii, răspunse femeia. Puse la loc în baracă sapa şi lopata, aruncă o privire prin curte să se convingă că totul era în ordine, Ce ordine, se întrebă pe sine însăşi şi îşi răspunse singură, Ordinea care vrea morţii la locul lor de morţi şi pe cei vii la locul lor de vii, în timp ce găinile şi iepurii îi hrănesc pe unii şi se hrănesc din alţii, Aş vrea să le las un semn părinţilor mei, spuse fata cu ochelari negri, doar ca să ştie că sunt în viaţă, Nu vreau să te dezamăgesc, spuse medicul, dar mai întâi ar trebui să ajungă aici, şi e puţin probabil, gândeş-te-te că n-am fi reuşit niciodată să găsim casa, dacă n-ar fi avut cine să ne îndrume, Ai dreptate, şi nici măcar nu ştiu dacă sunt în viaţă, dar, dacă nu le las un semn, ceva, mă voi simţi ca şi cum i-aş fi abandonat, Ce să fie, atunci, întrebă soţia medicului, Ceva să poată recunoaşte doar după atingere, spuse fata cu ochelari negri, din păcate nu mai port nimic din ce purtam pe vremuri. Soţia medicului o privea, stătea pe prima treaptă a scării de incendiu, cu mâinile sprijinite pe genunchi, cu chipul ei frumos plin de îngrijorare, şi părul pe umeri, Ştiu ce semn le poţi lăsa, spuse. Urcă rapid pe scară şi se întoarse cu un foarfece şi o bucată de