sclave. El, Omer Seyda, era prea bogat spre a-l mai încânta câteva mii de aspri în plus şi prea vârstnic spre a se mai bucura de plăcerile carnale. Visul lui ar fi fost să moară şarjând inamicul în fruntea spahiilor săi.

Deopotrivă cu majoritatea ofiţerilor din vechea gardă, privea cu neîncredere tinereţea şi avânturile sultanului. Avusese însă prudenţa să nu-şi destăinuie nimănui opiniile, fiindcă nu se bizuia pe discreţia oamenilor. Fusese de faţă când padişahul trecuse în revistă trupele călări, pe care el, Omer Seyda, le comanda de peste treizeci de ani. Îl văzuse pe Zaganos-Paşa călărind ţanţoş în stânga sultanului, şi pe marele vizir, pământiu la faţă şi pierdut în mijlocul suitei imperiale. „Când Zaganos, parvenitul, va ajunge mare vizir, toată ţara se va face de batjocură!” cugetase îngreţoşat.

Stătea între ofiţerii săi şi dădea ordine pentru a doua zi, când un aghiotant veni să-l anunţe că era convocat de către Karagea-Paşa, aflat în acel moment în inspecţie pe una din poziţiile înaintate din preajma râului Lycus.

Omer încălecă şi, urmat de doi ofiţeri, porni spre ziduri. Îl găsi pe Karagea-Paşa dând porunci lui Hagik-Aga, comandantul artileriei din sectorul Mesoteichion. Canonada acoperea uneori cu vuietul ei vorbele generalului, care părea că-şi mişcă doar buzele, fără să scoată un cuvânt.

– Concentrează tirul tuturor bateriilor din sectorul tău asupra fortificaţiilor din stânga porţii Sf. Roman. Zidurile sunt şubrezite. Cu câteva lovituri bine plasate le dărâmi. Vom folosi aceste breşe spre a pătrunde în oraş.

Se întoarse spre sangiac-bey-ul Omer Seyda.

– Omer-Bey, aici vor da asaltul spahiii tăi! Bătrânul Seyda înclină din cap în semn de încuviinţare. „Mai mare păcatul! reflectă necăjit. Pentru treaba asta, potrivită pedestraşilor de rând, ar fi fost mai de recomandat başibuzucii lui Murtaza-Paşa. E mai mare păcatul să obligi nişte călăreţi să facă pe infanteriştii!” Îşi păstră însă gândurile pentru sine.

– Omer-Bey, în seara asta, după încetarea focului, te poftesc la cină! zise Karagea. Vii şi tu, Hagik! Va fi ultimul praznic înaintea marelui asalt.

Un proiectil tras de pe fortificaţii trecu vâjâind pe lângă Omer Seyda şi zbură capul unui aghiotant. Ofiţerul decapitat rămase câteva clipe în picioare, în vreme ce sângele îi ţâşnea din venele gâtului retezat, apoi se prăbuşi pe iarbă. Ţeasta făcută zob nimeri ceva mai departe, sub copitele unui cal care cabră speriat.

Omer Seyda îl privi cu milă. Ofiţerul acesta, deşi foarte tânăr, îl slujise cu pricepere şi devotament în tot cursul campaniei din Karamania, cât şi aici, la asediul Constantinopolelui.

„Pentru el bătălia s-a încheiat! reflectă cu tristeţe. Ar fi trebuit să moară cu picioarele în scări şi cu frâul calului în mână! Ar fi fost o moarte demnă de un călăreţ! Eh, am îmbătrânit de vreme ce am început să devin sentimental!”

Un alt proiectil se apropie fâşâind. Bătrânul se întrebă curios: „Dar ăsta pentru cine o mai...”

Un şoc năprasnic!

Ghiuleaua îl izbi în coşul pieptului, pulverizându-l. Membrele rupte, capul zdrobit, torsul redus la un fel de pastă însângerată, amestecată cu frânturi de oase, împroşcară pe Karagea-Paşa şi Hagik-Aga.

Karagea îşi scutură de pe umărul platoşei o zdreanţă de creier.

– Omer Seyda a murit aşa cum şi-a dorit. Cu picioarele înfipte în scări şi cu privirile îndreptate spre duşman. Cinste lui! în seara aceasta o să cinăm numai noi doi, Hagik-Aga.

* * *

Când contele Szent-Gyorgyi, ambasadorul regelui Ungariei, se înfăţişă cardinalului Zbygniew Olesnicki, primul ministru al regatului Poloniei, spre a-i aduce la cunoştinţă demersul diplomatic făcut de augustul său stăpân pe lângă sultanul Mehmed Khan. Bătrânul demnitar polonez îşi prinse consternat tâmplele în palme.

– Iartă-mi sinceritatea brutală, conte. Aţi săvârşit o gravă eroare tactică. Mesajul suveranului dumitale a dezvăluit sultanului - care nu e deloc prost - că regatul Ungariei nu are de gând să se bată şi că ameninţările voastre sunt lipsite de orice conţinut. Dacă notele verbale drastice nu sunt însoţite de mişcări de trupe, de o campanie de zvonuri care să exprime o isterie războinică, de o activitate diplomatică intensă, menită să-l alarmeze pe adversar, ultimatumurile devin tot atât de inoperante ca nişte lovituri de bici aplicate apelor mării. Ce efect a avut nota ultimativă trimisă de împăratul Germaniei sultanului? Ar fi fost preferabil să vă fi mărginit a zăngăni armele, fără a face declaraţii directe. L-aţi fi lăsat pe Mehmed în incertitudine. Acum ştie însă cu precizie că nu veţi acţiona.

Ambasadorul, vexat de declaraţiile cardinalului, frământa nervos cu degetele verigile colanului gros de aur pe care-l purta pe piept. Olesnicki suspină cu tristeţe, apoi continuă:

– Voi raporta suveranului meu mesajul verbal al regelui vostru, conte. Am să vă ţin la curent cu hotărârile sale în această chestiune.

Ambasadorul înţelese că audienţa se încheiase. Se retrase nemulţumit de aprecierile cardinalului.

Deşi era în plină zi, cerul se întunecase ca în fapt de seară, acoperindu-se de nori plumburii de furtună. Olesnicki se apropie de fereastră şi trase la o parte draperiile. Îl durea tot corpul. Reumatismul şi guta, tristele tovarăşe ale bătrâneţii lui, îl supărau de la o vreme tot mai tare.

Sună din clopoţelul de argint de pe masă. Călugărul Ieronim, secretarul şi confidentul său, se ivi în pragul uşii, încovoiat, coliliu, abia trăgându-şi suflul. Pe urmele paşilor lui veni un servitor tot atât de bătrân, care aprinse lumânările din sfeşnice.

– Sunt mulţi oameni în anticameră, Ieronim? întrebă cardinalul.

– Mulţi, Eminenţă. Nunţiul papal, trimisul ducelui Philippe de Bourgogne, o delegaţie de nobili din Lituania, principesa Marina Muşat, episcopul

Cracoviei, trimisul Ordinului Cavalerilor Teutoni, câţiva generali...

– Destul, destul! rosti cardinalul, lăsându-se să cadă în jilţ.

Durerea surdă din oase îl scotea din fire. Din când în când guta îi sporea suferinţa, răsucindu-i parcă în piciorul stâng un cuţit înroşit în foc. Cardinalul se uită cu milă şi simpatie la călugărul care-şi târşâia încălţările pe pardoseală.

– Nu-ţi mai târî picioarele, Ieronime!

– Cer iertare Eminenţei-voastre! Dar mi-au înţepenit încheieturile. Parcă aş avea nişte picioroange de lemn.

– De câţi ani lucrezi cu mine, Ieronime?

– De patruzeci de ani, Eminenţă.

– Ai îmbătrânit, Ieronime!

– Slujindu-vă pe dumneavoastră, Eminenţă.

Pe cardinal nu-l supără replica îndrăzneaţă a călugărului. Îi tolera inofensivele riposte, căci era un secretar muncitor şi foarte conştiincios, care păstra cu străşnicie secretele încredinţate. Privindu-l critic,