îşi dădu seama că şi el, Zbygniew, îmbătrânise. Târât în vârtejul luptelor politice şi religioase, nu avusese niciodată timp să reflecteze cu melancolie asupra trecutului.

După ce termină de aprins lumânările, servitorul ieşi.

– Să intre principesa Marina Muşat, Ieronime!

– Aşteaptă nunţiul papal, Eminenţă! protestă călugărul.

– Ştiu. Dar principesa e sora reginei şi nu se cuvine să o lăsăm să se îmbulzească de-a valma cu ceilalţi solicitanţi.

În vreme ce secretarul plecă pentru a executa porunca, cardinalul se ridică din jilţ, spre a o primi pe principesă stând în picioare. Când vorbise de regină, sufletul lui bătrân se încălzise câteva clipe la flacăra reminiscenţelor tinereţii. Într-o vreme îi plăcuseră mult femeile. Şi ele i se aruncaseră în braţe, cucerite de virilitatea lui, dar mai ales de discreţia-i de cleric dornic să nu dea naştere la comentarii nepotrivite cu veşmântul său bisericesc. Printre cuceririle lui se numărase şi regina Sophia. Pe atunci fusese tânără şi frumoasă. Bărbatul ei, regele Vladislav, depăşise hotarul celor 70 de ani. Fusese o iubire de neuitat, care cuprinsese şi de o parte şi de alta o doză de interes. El, Zbygniew, se simţise flatat să fie amantul unei regine, iar ea, Sophia, îşi asigurase un suport politic deloc neglijabil în eventualitatea unei morţi subite a regelui.

– Principesa Marina Muşat! anunţă secretarul deschizând uşa.

Sora reginei intră manifestând o mare agitaţie. Purta veşminte de doliu şi pe chip îi era întipărită o expresie tragică.

– Eminenţă, începu ea cu alarmă în glas, după ce răspunse cu o înclinare a capului la salutul înaltului ecleziast, fiul meu Alexandru, Domnul Moldovei, este în primejdie de moarte. Am primit ieri seară veşti îngrozitoare. Duşmanii îi pregătesc pieirea.

– Aţi verificat ştirile, principesă? De multe ori umblă zvonuri neîntemeiate...

– Nu sunt zvonuri, Eminenţă! După ce soţul meu, Iliaş-Voievod, a murit în temniţă, detronat şi orbit de vrăjmaşi, după ce fiul meu Roman s-a stins din viaţă otrăvit, n-aş mai putea îndura să-l pierd şi pe Alexandru.

– Poziţia lui Vodă Alexandru este destul de puternică, rosti cardinalul, care nu putu rezista tentaţiei de a arunca o săgeată. După câte sunt informat, a acceptat suzeranitatea ducelui Iancu de Hunedoara, zice-se, spre a-şi întări poziţia... De ajutorul Poloniei s-a bucurat întotdeauna.

– Da, dar nu s-a bucurat niciodată de simpatia turcilor, care vor să ridice un om de-al lor pe tronul Ţării Româneşti.

Cardinalul ridică braţele în semn de neputinţă.

– Primejdia otomană ne ameninţă pe toţi în egală măsură. Din nefericire, Europa stă cu braţele încrucişate.

Principesa era atât de agitată, încât nu se aşezase pe jilţul oferit de cardinal, care se vedea obligat să stea în picioare, deşi suferea cumplit.

– Am rugat pe sora mea, regina, să intervină pe lângă fiul ei, regele Cazimir, în sprijinul lui Vodă Alexandru. Vă implor, vorbiţi şi dumneavoastră cu Majestatea-sa!

– Principesă, ştiţi prea bine că relaţiile mele cu regele Cazimir nu sunt tocmai cordiale. Deşi i-am fost întotdeauna cel mai devotat sfetnic, s-a înconjurat de toţi duşmanii mei, care au reuşit să-i câştige încrederea, spre nenorocirea acestei ţări.

Gândul îi fugi la arhiepiscopul de Gniezno, primatul Poloniei şi rivalul său declarat, pe care regele Cazimir îl sprijinise în mod sistematic. Datorită intervenţiei personale a suveranului în Dietă, i se recunoscuse arhiepiscopului dreptul de a ocupa locul rezervat până atunci cardinalului. El, Zbygniew, nu putea să uite expresia triumfătoare din ochii arhiepiscopului când îşi ocupase mult râvnitul scaun. Apoi venise a doua lovitură, tot la instigaţia lui Cazimir. Dieta nu numai că acordase primatului Poloniei dreptul de a încorona pe rege şi pe regină, dar interzisese episcopilor poloni de a mai face demersuri la Roma în vederea obţinerii baretei de cardinal fără încuviinţarea prealabilă a regelui. Această măsură era făţiş îndreptată împotriva atotputerniciei lui Olesnicki, care devenise cardinal fără a cere aprobarea suveranului. Părintele, şi apoi fratele mai mare al lui Cazimir, care domniseră pe rând în Polonia, îi acordaseră lui Olesnicki toată încrederea lor. Ostilitatea pe care i-o arăta Cazimir constituia o enigmă pentru nobilimea poloneză.

– Principesă, voi face tot ce-mi va sta în putinţă pentru a întări tronul augustului vostru fiu, Alexandru-Voievod.

Marina Muşat scoase o batistă şi îşi tampona ochii înlăcrimaţi.

– Sunt disperată, Eminenţă!

– Liniştiţi-vă, principesă! Voi lua măsurile necesare, îmi voi permite să vă ţin la curent cu evoluţia situaţiei politice din Moldova.

– Vă mulţumesc, Eminenţă! Vă mulţumesc!

Cardinalul o conduse până la uşă, iar după ieşirea ei răsuflă uşurat. Neîncetatele războaie civile din Moldova îi dădeau multă bătaie de cap. Urmaşii lui Vodă Alexandru cel Bun se ucideau între ei cu aceeaşi înverşunare cu care se măcelăreau în Muntenia urmaşii lui Mircea cel Bătrân. Şi de frământările acestea lăuntrice profitau toţi vecinii lor, în cap cu turcii. El, Zbygniew, ar fi preferat să aibă în sud o Moldovă puternică, un stat-tampon între Polonia şi Imperiul Otoman în plină revărsare. Se părea însă că lumea creştină fusese cuprinsă de nebunia zavistiei, tocmai acum, când primejdia turcească era mai ameninţătoare ca oricând.

– Să intre nunţiul papal! porunci secretarului care stătea tăcut deoparte, aşteptându-l să-şi depene gândurile.

Episcopul Hildebrandt, trimisul Sfântului Scaun, intră mişcându-se cu vioiciune, ca un vrăbioi. Deşi mic de statură, respira prin toţi porii o energie explozivă.

– Eminenţă, vă aduc un mesaj din partea Sfântului Părinte. Sanctitatea-sa vă solicită stăruitor sprijinul pentru o intervenţie armată a Poloniei în conflictul dintre Bizanţ şi Imperiul Otoman.

– Crede-mă, Monseniore, nu am aşteptat apelul Sanctităţii-sale spre a încerca să trezesc simpatia suveranului meu pentru cauza basileului Constantinos. N-am obţinut însă nici un rezultat mulţumitor. Ştiţi bine, când am avut un cuvânt de spus, am determinat constituirea unei cruciade antiotomane. Răposatul rege Vladislav al III-lea şi-a pierdut viaţa la Varna în luptă cu păgânii. Aproape că îl am pe conştiinţă. Am fost acuzat chiar că m-am făcut unealta cardinalului Cezarini, trimiţându-l pe rege cu bună-ştiinţă la moarte.

– Duşmanii Sfintei noastre Biserici Catolice sunt mulţi şi puternici, Eminenţă. Unii se bat cu pumnii în piept, pretinzând că ar fi nişte vajnici apărători ai dreptei noastre credinţe, în realitate îşi fac interesele... Trebuie totuşi să facem ceva pentru Bizanţ, Eminenţă! Sprijiniţi-mă să obţin o audienţă la regele Cazimir. Mă voi strădui să-l determin