Cardinalul zâmbi trist.

– Nu veţi obţine nimic, Monseniore. Voi încerca totuşi să vă înlesnesc o audienţă. Nu garantez însă că are să vă primească. De ce ar accepta o discuţie penibilă cu trimisul Vaticanului, când mă are pe mine pentru asemenea corvezi?

Episcopul îşi scoase mănuşile şi îşi examina cu cochetărie degetele lungi şi subţiri, ca de femeie, cu unghii atent îngrijite.

– Trebuie să vă previn, Eminenţă, că aici, în Polonia, aveţi mulţi duşmani.

– Credeţi că nu ştiu?

– De curând Sfântul Părinte a primit un mesaj din partea suveranului dumneavoastră.

Cardinalul îşi încreţi fruntea.

– Un mesaj direct?

– A preferat să nu fiţi încunoştinţat de conţinutul lui. Regele a cerut Papei să accepte a se da un caracter retroactiv hotărârii Dietei poloneze referitoare la interzicerea acordării de către Vatican a baretei de cardinal episcopilor polonezi care nu au obţinut în prealabil asentimentul Coroanei.

– Cu alte cuvinte...

– Revocarea titlului dumneavoastră de cardinal. Bineînţeles, Sfântul Părinte a respins cererea.

Olesnicki făcu o schimă plină de amărăciune.

– Am slujit cu credinţă pe ultimii trei suverani ai Poloniei. Recompensa pe care mi-a hărăzit-o regele Cazimir mă surprinde cu atât mai mult.

Episcopul se ridică din jilţ.

– Ţin să vă informez că m-am eschivat de la o întâlnire solicitată de primatul Poloniei.

– Îl veţi înrăi şi mai mult, Monseniore.

– Am primit instrucţiuni în acest sens. Sfântul Părinte a voit să-şi manifeste în mod expres preferinţa pe care v-o acordă. Contez deci pe bunăvoinţa dumneavoastră în chestiunea audienţei la rege?

– Chiar acum plec la palat. Vă făgăduiesc!

După un ceremonios schimb de saluturi, episcopul Hildebrandt se retrase.

– Să mi se pună caii la trăsură! porunci cardinalul secretarului care revenise în cabinet. Suspend audienţele!

– Eminenţă, trimisul Ordinului Cavalerilor Teutoni vă roagă să-l primiţi cu precădere. Pretinde că are să vă facă o importantă comunicare, ce nu suportă întârziere.

Cardinalul închise mapa cu documente de pe masa de lucru.

– Bine. Să intre! Restul solicitanţilor să vină mâine!... Bagă de seamă! îl introduci pe trimisul Cavalerilor Teutoni prin vestibulul de serviciu! Să nu se observe că îi acord un tratament deosebit!

Cardinalul se plecă şi îşi frecă încet câteva clipe pulpele, într-o zadarnică încercare de a-şi domoli durerea surdă din picioare. Când auzi zgomot de paşi în vestibulul de serviciu, se îndreptă de spinare şi adoptă o poză demnă.

Ulrich von Eulenburg, trimisul marelui maestru al Ordinului Teutonic, pătrunse în încăpere călcând apăsat, milităreşte. Salută cu o înclinare scurtă a capului.

– Cavalere von Eulenburg, ia loc! îl pofti cardinalul. Mă ierţi că n-am să-ţi acord decât câteva minute, dar mă reţin treburi foarte importante. Te ascult!

Ulrich von Eulenburg se aşeză scorţos în jilţ. Avea rigiditatea tipică a soldatului de carieră, care-şi exhibează profesia chiar şi când poartă haine civile. Cardinalul încercă să şi-l închipuie în armura lui de luptă, acoperită cu veşmântul alb de călugăr, pe care era brodată crucea.

– Marele maestru al ordinului nostru, începu cavalerul, este nu numai surprins, dar şi profund mâhnit de sprijinul pe care regele Cazimir îl acordă rebelilor de pe teritoriile supuse jurisdicţiei noastre. Marele maestru m-a însărcinat să vă reamintesc că între Ordinul Cavalerilor Teutoni şi Polonia există un tratat de pace perpetuă, semnat şi de Eminenţa-voastră. Nu ştim ca acest tratat să-şi fi pierdut valabilitatea. Dacă regele Cazimir înţelege să-i încalce prevederile, nu ne rămâne decât să tragem consecinţele până la ultimele lor limite.

Cardinalul Olesnicki se uită pe fereastră la fulgerele care-şi deşirau pe cer fuioarele incandescente. Un tunet îndepărtat se rostogoli, făcând să vibreze ferestrele.

– Nobile cavaler, dacă doriţi să faceţi din aceste divergenţe politice un casus belii, nimic nu este mai simplu. Nu înţeleg însă cum veţi justifica un război cu regatul Poloniei catolice. Ordinul Cavalerilor Teutoni a fost creat cu un scop precis, şi anume răspândirea creştinismului în sânul popoarelor cufundate în întunericul păgânismului. Astăzi, în jurul dumneavoastră sunt numai state creştine. Lituania păgână a intrat în marea familie catolică. Nu credeţi că rolul dumneavoastră în această parte a Europei a încetat? Dacă vreţi să vă bateţi, de ce nu alergaţi în ajutorul Bizanţului creştin, împresurat de turci? Pentru Ordinul Cavalerilor Teutoni lupta împotriva Islamului ar trebui să constituie astăzi o datorie de onoare.

– Îmi permit să vă atrag atenţia, Eminenţă, că Ordinul nostru şi-a făcut datoria participând la două cruciade, a căror povară a atârnat aproape în exclusivitate pe umerii poporului german.

– Organizaţi acum a treia cruciadă, nobile cavaler! Justificaţi-vă existenţa! Mi-aţi amintit de tratatul de pace perpetuă pe care l-am semnat eu însumi alături de împuterniciţii Ordinului dumneavoastră. Ştiţi de ce l-am încheiat? Ca să ne unim forţele împotriva Islamului. Regele Vladislav, sau Ladislaus după forma sa latinizată, a murit la Varna luptându-se pentru gloria Crucii. Ce-aţi făcut dumneavoastră atunci pentru lumea creştină? Ce faceţi astăzi, când valurile Islamului deferlează asupra Europei de sud-est, ameninţând să îngroape în ruine Imperiul creştin al Bizanţului? Şi eu sunt dezamăgit de comportarea cavalerilor teutoni.

Cardinalul se ridică de la masa de lucru, arătând în acest chip trimisului german că audienţa se sfârşise. Se ridică şi Ulrich von Eulenburg. Olesnicki continuă:

– Voi comunica suveranului meu doleanţele marelui maestru. Sper să le dea ascultare, astfel ca între Ordinul Cavalerilor Teutoni şi regatul Poloniei să se închege o înţelegere trainică în vederea constituirii unui front comun antiotoman.

Emisarul german făgădui să raporteze marelui maestru propunerile formulate de cardinal, apoi se retrase tot atât de băţos ca şi la sosire. Olesnicki nu-şi făcea iluzii. Nici cavalerii teutoni şi nici regele Cazimir nu aveau de gând să se bată pentru Constantinopole. Când înaltul ecleziast se urcă în trăsură spre a pleca la palat, se dezlănţui o ploaie torenţială, cu grindină şi cu descărcări electrice atât de violente, încât vizitiul abia biruia să-şi stăpânească telegarii înspăimântaţi. Cardinalul era atât de absorbit de propriile-i gânduri, încât nici nu observa toanele cerului. De la o vreme, audienţele la rege deveniseră pentru el o adevărată pacoste. S-ar fi zis că tânărul suveran încerca o plăcere sadică lăsându-l să aştepte ore întregi în anticamera cabinetului său de lucru. Aşa după cum pădurarii calculează vârsta unui copac după inelele concentrice ale trunchiului, tot aşa curtenii poloni calculau