adâncirea dizgraţiei în care căzuse cardinalul după aşteptările lui tot mai prelungite în anticamera regelui. „Calc pe urmele lui Jacques Coeur, îşi spunea Olesnicki cu obidă. Poate şi pe urmele bietului duce de Luna. Şi Iancu de Hunedoara trece prin mari dificultăţi, ca şi mine. S-ar crede că un vânt turbat s-a înverşunat să sufle în anii aceştia, spre a dezrădăcina căpeteniile politice de pretutindeni. Şi marele vizir Khalil şi dogele Veneţiei au început să guste veninul dizgraţiei. Suveranii şi popoarele au memoria scurtă. S-ar părea că serviciile slujitorilor devotaţi îi supără.”

Un şambelan îl introduse, în sfârşit, la rege.

„Era şi timpul!” îşi zise cardinalul, care începuse să-şi piardă răbdarea.

Suveranul, un tânăr de 26 de ani, cu ochi iscoditori şi zâmbet aspru, îl primi într-un salon îmbrăcat în tapiserii de Flandra, ce înfăţişau personaje din mitologia greacă. Într-o epocă în care artele erau dedicate aproape în întregime glorificării creştinismului, regele Cazimir se înconjura de imagini ale zeităţilor păgâne. Faptul era semnificativ.

Monarhul se juca plin de însufleţire cu nişte ogari superbi. La apariţia cardinalului, îl salută cu aparent respect, dar nu-şi întrerupse plăcuta ocupaţie.

– Ce vânt te aduce pe la mine, Eminenţă?

Lui Olesnicki nu-i plăcu tonul uşor zeflemitor al regelui. Ştia că acesta nu-l putea suferi, dar mai ştia că antipatia era reciprocă. „Glasul sângelui este o poveste răsuflată!” îşi spunea cardinalul, care nutrea unele bănuieli în legătură eu ascendenţa monarhului. Bănuielile lui se întemeiau pe anumite calcule tulburătoare. Regele Vladislav Jagello atinsese o vârstă venerabilă când se însurase pentru a patra oară cu

Sophia, fiica ducelui lituanian Andrei Oligmandovici. Pe primul său fiu, Ladislaus - destinat să piară descăpăţânat de turci la Varna - îl avusese la 76 de ani, iar pe Cazimir, după ce trecuse de 79 de ani. Or, în acea epocă, el, Zbygniew, întreţinea relaţii intime cu regina. Cum era şi firesc, aceasta susţinuse întotdeauna că cei doi vlăstari regali erau sânge din sângele lui Vladislav Jagello, care ar fi dat dovadă până la moarte de o miraculoasă potenţă sexuală. Cardinalul privea cu suspiciune această legendă. Dacă Ladislaus şi Cazimir nu erau fiii lui Jagello, atunci cine şi-ar fi putut atribui paternitatea lor? După câte se ştia, regina se mărginise la clasicul triunghi conjugal: regină-rege-cardinal. În acest caz, nu era firesc pentru el, Zbygniew, să presupună că Ladislaus şi Cazimir erau propriii săi fii? I se întâmplase nu o dată să se examineze în oglindă, căutând să descopere trăsături ale chipului său comune cu ale celor doi principi. Cu Ladislaus nu semăna deloc, dar Cazimir avea ochii lui, ovalul feţei şi chiar forma nasului său.

Lui Cazimir îi ajunseseră la ureche aceste zvonuri, dar în loc să-l facă mai binevoitor faţă de cardinal, îi sporiseră antipatia, pe care i-o arăta dealtfel făţiş.

Olesnicki îi transmise mesajul regelui Ungariei. Cazimir nu-i acordă o importanţă deosebită.

– A făcut şi el tot ce a putut pentru Bizanţ. În ceea ce mă priveşte, îl înţeleg, Eminenţă. Ca şi mine, are de dărâmat numeroasele obstacole ridicate de duşmani dinlăuntru şi din afară, care vor să împiedice propăşirea ţării. Faţă de această preocupare, ameninţarea otomană, care pentru moment nu ne angajează direct, rămâne o chestiune secundară.

– Nu este moral, Sire, să lăsăm Bizanţul singur în calea furiei otomane. Într-o zi s-ar putea întâmpla ca şi

Polonia să fie pusă într-o situaţie asemănătoare. Ce simţăminte am încerca dacă Europa ne-ar lăsa în părăsire?

Regele făcu un gest de nepăsare.

– Pentru moment, recucerirea gurilor Vistulei mă preocupă mai mult decât soarta împăratului Constantinos.

În ciuda aparenţelor, regele nu judeca superficial. Deşi îl ura, Zbygniew îi recunoştea seriozitatea, perseverenţa, curajul. Cazimir vedea însă altfel evenimentele. Neînţelegerile dintre suveran şi primul său sfetnic deveniseră de notorietate publică. Dacă se mai tolerau încă, aceasta se datora poziţiei puternice pe care fiecare dintre ei o câştigase între timp.

Cardinalul se înclină resemnat.

– Îmi dau seama că orice încercare aş face pentru a vă determina să interveniţi în ajutorul Bizanţului este sortită eşecului.

– Da, da. Puteţi trage această concluzie, Eminenţă. Dealtfel, acum este şi prea târziu ca să mai fac ceva. Zilele Constantinopolelui bizantin sunt numărate. Acest lucru îl ştiţi şi dumneavoastră foarte bine. Să-i lăsăm deci pe romei cu problemele lor, iar noi să ne concentrăm asupra problemelor noastre. Sunt informat că trimisul marelui maestru al Ordinului Cavalerilor Teutoni v-a făcut o vizită. Nu-i aşa?

* * *

În vreme ce străbătea călare tabăra, îndreptându-se spre cartierul general al sultanului, marele vizir Khalil asculta cu inima strânsă cântecele vesele ale soldaţilor. Potrivit poruncii imperiale, trupele care postiseră toată ziua se aşternuseră pe chiolhanuri îndată după lăsatul nopţii. Fanfarele militare primiseră ordin să cânte pe întrecute. Întreaga armată otomană era animată de o atât de zgomotoasă bucurie, încât vacarmul se auzea desigur până în inima Constantinopolelui. Khalil avea impresia că desluşeşte în chiotele, strigătele şi râsetele soldaţilor propria lui condamnare la moarte.

Mehmed al Il-lea îl poftise la cină. Această dovadă de înaltă cinstire căpăta în împrejurările de faţă semnificaţia unei torturi rafinate. La festinul oferit în cortul imperial avea să participe, fără îndoială, şi Zaganos-Paşa, care-şi va savura triumful, aruncându-i priviri batjocoritoare. Khalil ar fi putut să absenteze, pretextând o indispoziţie firească la vârsta lui relativ înaintată. Ar fi însemnat însă a-şi recunoaşte înfrângerea. Sfidându-şi adversarii, dovedea că este încă puternic şi deci primejdios. Un crocodil cuprins de convulsiunile agoniei este capabil să aplice cu coada lovituri mortale. Chiar dacă va fi să moară, Khalil era hotărât să-l tragă după sine şi pe Zaganos-Paşa. Mahmud, şeful poliţiei şi omul său de încredere, ticluise - folosindu-se de nişte falsificatori ucişi ulterior spre a nu deveni jenanţi - nişte documente din care reieşea că Zaganos plănuia să-şi însuşească tronul după ce-l va fi suprimat pe sultan.

Khalil zâmbi cu răutate. Chiar şi de dincolo de mormânt îşi va nimici duşmanii. Gândul acesta îi mai risipi amărăciunea, „Ehe, Zaganos, am în tolbă mai multe săgeţi decât îţi închipui. Dădu pinteni calului. Lupta noastră nu s-a încheiat încă, Zaganos! îşi zise, strângându-şi îndârjit buzele. Nu, nu s-a încheiat!”...

* * *

Leandru Comnen era animat de o înflăcărare războinică de nestins. Deşi nu