împlinise încă 18 ani, fusese înălţat la rangul de locotenent într-al treilea escadron de gardă. Toţi ofiţerii unităţii, cu excepţia comandantului, căpitanul Stefanos Rossa, căzuseră în luptele din ultimele zile. Leandru era foarte mândru de penele de struţ de pe coiful său, podoabă îngăduită numai ofiţerilor.

Escadronul lui se afla pe ziduri de patruzeci şi opt de ore, fără să se fi bucurat de o clipă de răgaz. Soldaţii săi aveau misiunea să tragă săgeţi - salvă după salvă - asupra inamicului, care se străduia, fără să ţină seama de pierderile omeneşti, să acopere cu pământ şi cu fascine toate şanţurile din faţa fortificaţiilor exterioare ale oraşului.

Leandru regreta că nu-i fusese în putinţă să anunţe celor apropiaţi lui promovarea sa militară. Dar timpul nu era încă pierdut. De îndată ce va obţine câteva clipe de odihnă, va trimite un mesaj scris tatălui său şi un altul Irinei. Prin intermediul unei spălătorese care lucra la monastire, izbutise să înfiripe o corespondenţă secretă cu iubita lui.

Îşi făgăduiseră, în scris, să se căsătorească îndată după terminarea războiului, indiferent dacă familiile lor îşi vor da sau nu încuviinţarea. La nevoie o va răpi pe Irina - bineînţeles cu acordul ei - şi împreună vor pleca în lume. Fără să-şi dea seama, Leandru încerca să se îmbete cu visuri.

Acum mânuia arcul umăr la umăr cu soldaţii săi. Îşi încordase de atâtea ori braţul, încât începuse să aibă crampe musculare. Din când în când se uita printre creneluri la mulţimea de ruguri aprinse pe întreg cuprinsul taberei otomane. În vreme ce turcii din prima linie şi de pe poziţiile înaintate se agitau febril, cei din bivuacuri cântau, jucau, benchetuiau, zbierau, stârnind o larmă care se revărsa peste ziduri până înlăuntrul oraşului.

Curând după miezul nopţii, tărăboiul încetă brusc. Până şi bateriile turceşti încetară să mai tragă. Liniştea grea părea anormală după zgomotul asurzitor care de aproape două luni înconjura oraşul cu un infernal brâu sonor. Soldaţii creştini îşi aruncau priviri nedumerite. Hotărâseră turcii să ridice asediul? Până şi focurile din bivuacurile duşmane se stinseseră. Abia dacă se mai zăreau ici şi colo grămezi pâlpâitoare de tăciuni aprinşi.

„A încetat războiul? se întrebă Leandru. Tocmai acum, când am devenit ofiţer?” Aproape că îi părea rău.

Deodată auzi fâşâitul caracteristic al unei săgeţi, care, după ce zbură prin aer, căzu pe pardoseala de piatră în apropierea lui. Se uită într-acolo. Văzu în semiîntunericul nopţii cu lună pata albă a unei hârtii înfăşurate în jurul tijei săgeţii şi legată cu o sfoară subţire. Intrigat, desfăcu hârtia. La lumina unei torţe descifra câteva fraze scrise stângaci în greceşte.

„Turcii pregătesc un asalt general asupra Constantinopolelui. Luaţi-vă măsuri de apărare. Bătălia va fi crâncenă. Vă scrie un soldat creştin silit să lupte alături de duşmanii Crucii. Dumnezeu să vă ajute!”

Leandru alergă la comandantul escadronului şi îi raportă cele întâmplate. Căpitanul Rossa luă biletul şi îl citi cu atenţie.

– Am să-l duc personal împăratului. Până la înapoierea mea preiei comanda escadronului!

* * *

Sultanul Mehmed ieşi din cort şi îşi plimbă privirile asupra taberei adormite. Stelele scăpărau aninate de bolta văzduhului, asemenea unor minuscule lampioane chinezeşti. Padişahul savură câteva clipe tăcerea profundă. Pentru întâia dată în viaţă, firea lui viforoasă se acomoda cu liniştea. Constatarea aceasta îl surprinse. Hotărâse să acorde soldaţilor săi o binemeritată odihnă în ajunul marii bătălii. Şi el ar fi dorit să doarmă câteva ceasuri, dar somnul nu i se lipea de gene.

Un cal necheză undeva, departe; un câine îi răspunse lătrând. Apoi se aşternu iarăşi tăcerea. Mehmed avu deodată impresia că simte ritmul respiraţiei taberei, pulsul ei. Şi inima lui bătea în aceeaşi cadenţă.

Zâmbi. Se simţea legat de soldaţii lui prin miriade de fire invizibile, asemenea unei fantastice reţele de nervi cu prodigioase ramificaţii.

Intră în cort şi trase draperia de la intrare, fără să se supere fiindcă nu se ivise vreunul dintre icoglanii de serviciu spre a îndeplini această umilă sarcină, atât de puţin potrivită padişahului...

* * *

Dimineaţa, soarele se ridicase sus când Maurizio Lomellino, podesta-ul coloniei genoveze din Galata, se înfăţişă în tabăra turcească, spre a răspunde la o convocare a sultanului. Era însoţit de doi membri ai consiliului coloniei. În vreme ce aştepta în faţa cortului imperial spre a fi primit în audienţă, Lomellino contempla imensa tabără otomană, tot atât de întinsă ca şi apele unei mări.

– Te interesează priveliştea, Messer Lomellino?

Podesta-ul tresări surprins, întoarse capul şi îl văzu uluit pe sultan, care se apropiase neobservat. Interpretă drept un semn de bunăvoinţă faptul că acesta i se adresase în italieneşte, încălcând ceremonialul care impunea sultanului şi înalţilor demnitari turci să vorbească străinilor primiţi în audienţă numai prin intermediul unor tălmaci. Padişahul era însoţit de un singur aghiotant.

– Cer cu umilinţă iertare, Înălţimea-ta! se ploconi genovezul. Nu mă săturam să admir puterea militară a Măriei-tale, oglindită atât de cuprinzător în această măreaţă tabără.

– Te pricepi să meştereşti frazele, Messer Lomellino. După cum vezi, ostaşii mei se pregătesc pentru un asalt general. Ceasurile Constantinopolelui creştin sunt numărate. În această ultimă bătălie care se va da, aştept să vă respectaţi angajamentul luat, păstrând cea mai strictă neutralitate. Vă previn: dacă veţi acorda cel mai mic ajutor romeilor şi aliaţilor lor, vă voi socoti duşmanii mei şi vă voi trata ca atare! Numai de buna voastră credinţă faţă de mine şi de imperiul meu depinde supravieţuirea în pace a coloniei genoveze, chiar şi după ce voi lua în stăpânire Constantinopolele.

„Aş vrea să te cred!” reflectă Maurizio Lomellino. În vreme ce asculta smerit vorbele sultanului, îşi duse mâna la inimă şi rosti reverenţios:

– Vrerea noastră este să nu ieşim din placul Înălţimii-tale. Reînnoim făgăduiala noastră de a nu ne amesteca în treburile Măriei-tale. Mi-aş îngădui să adaug că am făcut dovada credinţei noastre faţă de Înălţimea-ta şi faţă de viteaza armată turcă furnizând ofiţerilor tăi valoroase informaţii cu caracter militar.

– Ştiu! Şi n-am să uit aceste servicii, Messer Lomellino. Acum eşti liber să te înapoiezi printre concetăţenii tăi şi să le repeţi vorbele mele. Te autorizez să-i asiguri de bunăvoinţa mea.

Podesta-ul şi cei doi consilieri se frânseră de mijloc, apoi se retraseră