— Aşa e, Ned, şi gîndeşte-te numai ce stricăciuni poate produce o asemenea namilă, care vine asupra unei nave cu iuţeala unui expres.

— Da... e adevărat... se poate, răspunse canadianul, a cărui neîncredere era zdruncinată de aceste cifre, dar care tot nu voia să se dea bătut.

— Ei bine, te-am convins ?

— Nu m-aţi convins decît de un lucru, domnule naturalist, anume că, dacă în fundul mărilor există asemenea animale, ele trebuie să fie atît de puternice cît spuneţi dumneavoastră.

— Dar dacă n-ar exista, încăpăţînatule, cum îţi explici accidentul întîmplat Scoţiei?

— Ştiu eu?... Poate că... zise Ned, şovăind.

— Hai, spune!

— Poate că... nu este adevărat, răspunse canadianul, repetînd fără voie un răspuns celebru al lui Arago.

Dar răspunsul acesta nu dovedea decît încăpăţînarea vînătorului de balene şi nimic altceva. În ziua aceea l-am lăsat în pace. Accidentul vasului Scoţia nu putea fi negat. Spărtura a existat şi a trebuit să fie astupată; cred că existenţa ei nu putea fi demonstrată mai lămurit. Spărtura aceasta nu se făcuse singură; şi cum nu fusese pricinuită de stînci sau de maşini submarine, fără îndoială că se datora armei perforatoare a vreunui animal.

După mine, pentru toate motivele arătate mai sus, animalul acesta aparţinea încrengăturii vertebratelor, clasei mamiferelor, grupului pisciformelor, în sfîrşit, ordinului cetaceelor. Cît despre familia din care făcea parte, balenă, caşalot sau delfin, sau genul şi specia în care se cuvenea să fie aşezat, aceasta era o chestiune pe care trebuia s-o lămuresc mai tîrziu. Pentru a o lămuri, trebuia mai întîi să disec monstrul necunoscut; pentru a-l diseca, trebuia să-l prindem; pentru a-l prinde, trebuia să-l vînăm cu cangea, şi asta era treaba lui Ned Land; pentru ca Ned să-l vîneze, trebuia să-l vedem, şi asta era treaba echipajului; iar pentru a-l vedea, trebuia să-l întîlnim — şi asta nu depindea decît de întîmplare.

Capitolul V LA ÎNTÎMPLARE

Cîtva timp, Abraham Lincoln călători liniştit, pînă într-o zi cînd o împrejurare neaşteptată scoase la iveală dibăcia neîntrecută a lui Ned Land şi ne dovedi cîtă încredere trebuia să avem în el. În apropierea insulelor Maluine, la 30 iunie, fregata întîlni cîteva baleniere americane, care, după cum am aflat, nu aveau nici o ştire despre narval. Căpitanul vasului Monroe, ştiind că Ned Land se afla pe bordul lui Abraham Lincoln, îl rugă să-i ajute la prinderea unei balene ce se găsea prin apropiere. Comandantul Farragut, dornic să-l vadă pe Ned la lucru, îi dădu voie să treacă pe Monroe. Norocul îl ajută atît de bine pe canadianul nostru, încît, printr-o dublă lovitură, în loc de o balenă, el lovi două; pe una o atinse drept în inimă, iar pe cealaltă o prinse după cîteva minute de urmărire!

Hotărît lucru, dacă monstrul nostru va avea vreodată de-a face cu cangea lui Ned Land, n-am să pun rămăşag că victoria va fi de partea cetaceului.

Fregata dădu ocol cu o viteză uimitoare coastei de sud-est a Americii. La 3 iulie ne găseam la intrarea Strîmtorii Magellan, aproape de Capul Fecioarelor. Dar comandantul Farragut nu voia să ia acest drum întortocheat şi manevră astfel încît ocoli Capul Horn. Întregul echipaj se declară de acord cu hotărîrea lui. S-ar fi putut oare să întîlnim cetaceul într-un loc atît de îngust? Mulţi dintre mateloţi erau de părere că monstrul n-ar fi putut trece pe acolo, pentru că «era prea mare pentru strîmtoarea asta!»

La 6 iulie, pe la ora trei după-amiază, Abraham Lincoln, găsindu-se la cincisprezece mile mai spre sud, dădu ocol singuraticei insule, acelei stînci pierdute la marginea continentului american, căreia nişte marinari olandezi i-au dat numele oraşului lor natal, Capul Horn. Pornirăm spre nord-vest şi a doua zi elicea fregatei bătea în sfîrşit apele Pacificului.

«Fiţi cu ochii în patru! Fiţi cu ochii în patru!» spuneau întruna marinarii de pe Abraham Lincoln.

Şi toţi îi deschideau peste măsură de mari. În faţa nădejdii de a cîştiga două mii de dolari, ochii şi lunetele nu mai aveau o clipă de răgaz. Zi şi noapte se cerceta suprafaţa oceanului, iar nictalopii, care puteau să vadă şi în întuneric, aveau o dată mai mult, faţă de ceilalţi, putinţa de a cîştiga premiul.

Cu toate că pe mine nu mă atrăgeau banii, cercetam totuşi cu cea mai mare atenţie întinderea oceanului. Eram în stare să nu părăsesc nici o clipă puntea vasului; mîncam repede, dormeam puţin şi nu-mi păsa nici de soare, nici de ploaie. Stăteam aplecat peste parapet cînd în partea din faţă a vasului, cînd în partea de dinapoi, cercetînd cu lăcomie dîra pufoasă care albea marea spre orizont. Şi de cîte ori n-am simţit aceeaşi strîngere de inimă laolaltă cu ofiţerii şi cu echipajul, cînd vreo balenă plină de toane îşi arăta spinarea neagră deasupra valurilor! Atunci, puntea fregatei se umplea într-o clipă cu mateloţi şi cu ofiţeri care, cu răsuflarea întretăiată, cu ochii tulburi, urmăreau fiecare mişcare a cetaceului. Priveam şi eu pînă-mi obosea vederea, în timp ce Conseil, tot atît de netulburat ca de obicei, îmi spunea liniştit:

— Dacă domnul ar avea bunăvoinţa să nu-şi holbeze ochii atît de tare, ar vedea mai bine!

Emoţii zadarnice! Abraham Lincoln îşi schimba direcţia, urmărea animalul semnalat, o simplă balenă sau vreun caşalot obişnuit, care dispărea curînd în mijlocul unui cor de blesteme.

Călătoria se desfăşura în cele mai bune condiţii. Timpul se menţinea frumos. Cu toate că eram în cel mai rău anotimp din Emisfera Australă, unde luna iulie corespunde lunii ianuarie din Europa, marea rămînea liniştită şi putea fi cercetată cu uşurinţă, pînă la mari depărtări.

Ned Land arăta încă cea mai dîrză neîncredere; se prefăcea chiar că nu se uită în larg decît atunci cînd era de serviciu sau cînd se zărea vreo balenă. Şi de cît ajutor ne-ar fi putut fi privirea lui atît de pătrunzătoare! Dar canadianul acela încăpăţînat citea sau dormea în cabina lui timp de opt ore din douăsprezece. De o sută de ori l-am dojenit pentru nepăsarea pe care o arăta.

— Ei şi! răspundea el. Nu-i nimic, domnule Aronnax; chiar dacă ar fi vreun animal, cum am putea noi să-l descoperim? Nu mergem oare la întîmplare? Animalul acesta invizibil a fost