încrede. Te pot face să arăţi complet diferit faţă de realitate. Ea are un frate cam de vârsta mea, pe care nu l-a mai văzut de foarte multă vreme. Nu e imposibil să fiu chiar eu acel frate.

  Îi privesc pieptul. Cele două rotunjimi se ridică şi coboară în ritmul respiraţiei, ca unduirile valurilor, ducându-mă cu gândul la o ploaie care cade liniştită pe suprafaţa întinsă a mării. Eu – navigatorul care stă singur pe punte, ea – marea. La orizont, cerul cenuşiu se întâlneşte cu marea, la fel de cenuşie. Cu greu mai distingi cerul de mare. Cu greu mai distingi şi navigatorul de mare. Iar felul în care e întocmită realitatea şi felul în care e întocmit sufletul sunt şi mai greu de distins.

  Poartă două inele, niciunul verighetă sau inel de logodnă, ci genul de tinichele care se vând prin magazinaşele pentru adolescenţi. Are degetele lungi şi subţiri, dar puternice. Unghiile sunt tăiate scurt şi îngrijite, date cu ojă roz deschis. Îşi odihneşte mâinile pe genunchii iviţi de sub fusta scurtă. Vreau să-i ating degetele, dar, evident, nu o fac. Aşa, adormită, arată ca un copil mic. Printre firele de păr i se întrezăreşte o ureche ascuţită, ca o ciupercuţă. Pare foarte fragilă.

  Închid cartea, mă uit un timp pe geam şi mă fură somnul.

  Capitolul 4

  Raportul Secţiei de Informaţii a armatei americane (SMI)

  Data întocmirii raportului: 12.05.1946

  Titlul raportului: „INCIDENTUL RICE BOWL HILL, Cod de înregistrare: PTYX-722-8936745-42216-WWN în cele ce urmează este prezentat interviul cu domnul Nakazawa Shigekazu (53 ani), şeful unei clinici de medicină internă din localitatea XXX. Înregistrare audio disponibilă.

  Materialele suplimentare referitoare la acest interviu pot fi accesate folosind codurile de indexare PTYX-722-SQ-162 la Impresiile intervievatorului, sublocotenentul O'Connor: „Datorită chipului său ars de soare şi a staturii sale mari, doctorul Nakazawa arată mai degrabă a fermier. Este o persoană liniştită, însă vorbeşte scurt şi concis. Spune sincer ce gândeşte. În spatele ochelarilor se ascunde o privire pătrunzătoare. Pare să aibă o memorie trainică.

  În dimineaţa zilei de şapte noiembrie 1944, cu puţin după ora unsprezece, am primit un telefon de la directorul adjunct de la şcoala generală. Pe mine m-a contactat primul, deoarece lucram de mai multă vreme la şcoală ca doctor, cu jumătate de normă. Părea foarte panicat.

  Mi-a spus că o clasă întreagă plecase pe deal la adunat de ciuperci şi toţi îşi pierduseră cunoştinţa. Singura care rămăsese conştientă era profesoara însoţitoare, care plecase singură să ceară ajutor şi tocmai ajunsese la şcoală. Fiind însă foarte tulburată, din explicaţiile sale nu se prea înţelegea ce anume se întâmplase. Singurul lucru cert era că şaisprezece copii se prăbuşiseră pe deal.

  Din moment ce erau la cules de ciuperci, primul lucru la care m-am gândit a fost că poate mâncaseră vreo ciupercă otrăvitoare şi paralizaseră. În acest caz, situaţia era gravă.

  Otrava ciupercilor diferă în funcţie de specie şi tratamentul este şi el diferit pentru fiecare. Singurul lucru pe care l-am fi putut face ar fi fost o spălătură stomacală. Insă în cazul unei otrăvi foarte puternice, dacă digestia era deja avansată, nu mai puteam face nimic. În această zonă mor anual mulţi oameni intoxicaţi cu ciuperci.

  Mi-am pus în geantă toate medicamentele folositoare în cazuri de urgenţă, m-am urcat pe bicicletă şi am alergat spre şcoală. Fuseseră contactaţi şi doi poliţişti, care veniseră la şcoală. Era nevoie de oameni pentru a-i transporta pe copii până în oraş. Însă, cum eram în timp de război, toţi bărbaţii tineri fuseseră recrutaţi. Eu, cei doi poliţişti, un profesor mai în vârstă, directorul şi directorul adjunct, omul de serviciu şi tânăra învăţătoare am pornit spre deal. Am adunat toate bicicletele pe care le-am găsit şi ne-am urcat cu toţii pe ele, chiar câte doi pe o bicicletă.

  La ce oră aţi ajuns la locul din pădure?

  Îmi amintesc exact ora, deoarece m-am uitat la ceas atunci. Era unsprezece şi cincizeci şi cinci de minute. Am mers cu bicicleta până la baza dealului, cât am putut de departe, apoi am urcat în goană pe o potecă.

  Când am ajuns eu, câţiva copii îşi recăpătaseră deja cunoştinţa şi se ridicaseră în capul oaselor. Cred că erau trei sau patru. Încă nu-şi reveniseră complet, pentru că se mişcau ameţiţi, în patru labe. Ceilalţi copii erau încă pe jos, dar câţiva dintre ei dădeau semne să-şi revină. Începuseră să se mişte încet, ca nişte insecte uriaşe. Era o privelişte foarte stranie. Locul respectiv era în pădure, o porţiune neobişnuit de plată, singura în care pătrundeau razele tomnatice ale soarelui. În mijlocul acestui loc şi mai înspre margini lui zăceau şaisprezece elevi de şcoală primară. Unii se mişcau, alţii erau încremeniţi. Parcă asistam la o scenă dintr-o piesă de teatru avangardist.

  Am rămas o vreme împietrit, cu răsuflarea tăiată, uitând că mă aflam acolo în calitate de doctor. Şi nu numai eu, ci aproape toţi cei care veniseră parcă intraseră într-o stare de paralizie. Aveam senzaţia că asistam dintr-o greşeală la ceva ce oamenii de rând n-ar fi trebuit să vadă. Fiind vreme de război, noi, doctorii, eram întotdeauna pregătiţi pentru situaţii de urgenţă, chiar dacă ne aflam la ţară. Ca cetăţean, trebuia să îmi îndeplinesc cu calm îndatoririle de serviciu, în orice fel de situaţie. Însă acea privelişte mă îngheţase, literalmente.

  Mi-am revenit totuşi repede şi am luat în braţe un copil căzut, o fetiţă. Era complet lipsită de vlagă, ca o păpuşă din cârpă. Respira regulat, dar nu era conştientă. Avea însă ochii deschişi normal şi urmărea ceva cu privirea, de la dreapta la stânga. Am scos din geantă o lanternă mică şi i-am luminat pupilele. Nu au înregistrat nici o reacţie. Chiar dacă ochii funcţionau şi continuau să privească ceva, nu reacţionau la lumină – un lucru foarte straniu. Am ridicat în braţe mai mulţi copii şi am repetat acelaşi lucru, însă rezultatul a fost neschimbat.

  Le-am luat apoi pulsul şi temperatura. Pulsul era, în medie, între cincizeci