ce intenţionasem. Vreau să o dreg, dar iese şi mai prost. Îmi pierd şirul şi uit cu ce am început. Am senzaţia că mă dedublez şi joc leapşa singură. Jumătate din mine o aleargă pe cealaltă jumătate în jurul unui stâlp gros. La fel şi cu vorbele. Cealaltă jumătate ştie ce cuvinte se potrivesc, dar jumătatea de aici nu le prinde.

  Naoko ridică ochii şi mă privi.

  — Înţelegi ce vreau să spun?

  — Mai mult sau mai puţin, toată lumea are senzaţia aceasta, am asigurat-o eu. Fiecare încearcă să spună ceva, dar până la urmă nu reuşeşte să exprime ceea ce simte şi se enervează.

  — Nu-i doar asta. Naoko păru dezamăgită de răspunsul meu.

  — Oricum, mi-ar face plăcere să ne mai întâlnim. Sunt întotdeauna liber duminica şi plimbarea mi-ar prinde bine.

  Am luat trenul pe linia Yamanote şi Naoko a coborât la staţia Shinjuku pentru a trece pe linia Chűô. Locuia într-un apartament mic, închiriat, în Kokubunji.

  — Ia ascultă, s-a schimbat ceva în felul meu de a vorbi? m-a întrebat ea la despărţire.

  — Am impresia că s-a schimbat ceva, am zis eu, dar nu-mi dau seama exact ce anume. Ca să fiu sincer, ştiu că ne întâlneam deseori pe vremuri, dar nu ţin minte să fi stat prea mult de vorbă.

  — Da, cred că aşa şi e, confirmă ea. Aş putea să-ţi dau un telefon sâmbătă?

  — Da, normal. Aştept telefonul tău, i-am zis eu.

  Pe Naoko am cunoscut-o în primăvara celui de-al doilea an de liceu. Şi ea era în anul doi şi urma o şcoală de elită, aflată sub patronajul unei misiuni creştine. Era atât de rafinată atmosfera din liceul ei, încât erai considerat prost şi lumea te arăta cu degetul dacă învăţai prea mult. Naoko era iubita celui mai bun prieten al meu, Kizuki – prieten în adevăratul sens al cuvântului. Cei doi fuseseră prieteni intimi încă din fragedă pruncie, iar casele lor se aflau la o distanţă nu mai mare de două sute de metri.

  Asemeni tuturor perechilor cuplate încă din copilărie, relaţia dintre Naoko şi Kizuki era foarte deschisă şi nu prea căutau să fie doar ei singuri. Se vizitau, luau cina împreună cu familia, jucau mahjong. Ne întâlneam şi noi mereu, iar uneori Naoko mai venea cu câte o colegă de clasă şi mergeam cu toţii la grădina zoologică, la ştrand sau la cinema. Ca să fiu sincer, toate fetele pe care le aducea Naoko erau drăguţe, dar prea rafinate pentru mine şi de aceea mă simţeam mult mai bine în compania colegelor mele, care nu erau deloc cu nasul pe sus. Nu prea pricepeam eu ce e în căpşorul drăgălaşelor pe care le aducea Naoko şi probabil că nici ele nu mă înţelegeau.

  După o vreme, Kizuki a încetat să-mi aducă vreo pereche şi ne întâlneam doar noi trei. Poate părea ciudat, dar aşa mă simţeam cel mai bine. Când era şi a patra persoană, atmosfera devenea un pic cam stânjenitoare. Când eram doar noi trei, ne simţeam ca într-o dezbatere televizată: eu eram oaspetele, Kizuki, talentata gazdă, iar Naoko, asistenta lui. Kizuki era grozav când se afla în centrul atenţiei. Era uneori sarcastic şi de aceea lumea îl considera arogant, dar adevărul e că era băiat bun şi cinstit. Avea întotdeauna grijă să ni se adreseze şi mie şi lui Naoko, să glumească cu amândoi la fel, astfel încât nici unul dintre noi să nu se simtă în plus. Dacă vreunul dintre noi tăcea prea mult, Kizuki îl provoca şi-l făcea să vorbească. Atunci gândeam că trebuie să-i fie foarte greu, dar pe urmă am observat cu câtă uşurinţă se adapta la orice situaţie şi cu cât tact manevra totul. În plus, avea marele talent de a lua din conversaţia neinteresantă doar părţile interesante, iar în prezenţa lui te simţeai de parcă ai fi fost cel mai grozav om din lume şi de parcă ai fi avut cea mai interesantă viaţă.

  Cu toate acestea, nu era deloc sociabil şi, în afară de mine, nu s-a mai împrietenit cu nimeni la şcoală. N-am înţeles niciodată de ce un individ atât de inteligent şi un interlocutor atât de agreabil nu a căutat să-şi valorifice talentele într-un cerc mai larg de cunoştinţe şi se mulţumea doar cu acest trio al nostru. Şi n-am priceput nici de ce m-a ales pe mine ca prieten. Mie îmi plăcea să citesc cărţi singur, să ascult muzică singur, eram un individ obişnuit care nu se remarca prin nimic, aşa că nu ştiu ce l-a determinat pe unul ca el să pună ochii tocmai pe mine, când avea de unde alege. Cu toate acestea, noi doi ne-am înţeles extraordinar de la bun început. Tatăl lui era un dentist renumit şi ei trăiau pe picior mare.

  — N-ai vrea să-ţi prezint şi ţie o fată duminică? m-a întrebat el de îndată ce ne-am cunoscut. Prietena mea urmează un colegiu de fete şi-ţi aduce şi ţie una drăguţă, dacă vrei.

  — De acord, am zis eu.

  Aşa am cunoscut-o pe Naoko.

  Noi trei petreceam mult timp împreună, dar ori de câte ori pleca Kizuki din cameră, eu şi Naoko nu prea vorbeam. Nu ştiam despre ce să vorbim şi de fapt nici nu exista un subiect comun de discuţie. În loc să vorbim, beam apă, ne jucam cu obiectele de pe masă şi aşteptam să se întoarcă Kizuki ca să urnească conversaţia. Naoko nu prea era vorbăreaţă, iar mie îmi plăcea mai degrabă să ascult decât să vorbesc, aşa că întotdeauna mă simţeam stânjenit când rămâneam doar cu Naoko. Nu vreau să spun că eram incompatibili, dar pur şi simplu nu aveam despre ce vorbi.

  M-am întâlnit cu Naoko, singură, doar o dată, la două săptămâni după înmormântarea lui Kizuki. Pentru că aveam de pus la punct nişte lucruri, am stat de vorbă într-o cofetărie, dar după ce am terminat, n-am mai avut ce vorbi. Am încercat