n-o va vedea. De fapt, un oftalmolog orb nu mai e bun de nimic, dar era de datoria lui să informeze autorităţile sanitare, să le prevină asupra unui lucru care se putea transforma într-o catastrofă naţională, pur şi simplu un tip de orbire necunoscută până acum, foarte probabil deosebit de contagioasă, şi care, după toate aparenţele, se manifesta fără prealabila existenţă a unor activităţi patologice anterioare cu caracter inflamatoriu, infec-ţios sau degenerativ, aşa cum putuse constata la orbul care venise la cabinet, sau aşa cum se confirma în propriul său caz, o miopie uşoară, un uşor astigmatism, totul atât de benign încât, deocamdată, se hotărâse să nu-şi pună lentile de corecţie. Ochii care încetaseră să vadă, ochii complet orbi, erau totuşi în stare perfectă, fără nici o leziune, recentă sau veche, dobândită sau din naştere, îşi aminti examenul minuţios pe care i-1 făcuse orbului, cum diversele părţi ale ochiului accesibile oftalmoscopului apăreau sănătoase, fără vreun semn de alterare morbidă, situaţie foarte rară la un bărbat de treizeci şi opt de ani, câţi spusese omul că are, şi chiar la oameni mai tineri. Omul ăla nu trebuia să fie orb, îşi spuse, uitând câteva clipe că şi el era, cât de departe poate ajunge abnegaţia, şi nu doar în vremea noastră, să ne amintim ce-a spus Homer, deşi cu vorbe ce par diferite.

  Se prefăcu adormit când soţia lui se trezi, îi simţi sărutul pe frunte, foarte delicat, ca şi cum n-ar fi vrut să-1 trezească dintr-un somn pe care-1 credea profund, poate se gândise, Bietul de el, s-a culcat târziu, cercetând extraordinarul caz al sărmanului orb. Rămas singur, ca şi cum 1-ar fi gâtuit încetul cu încetul un nor gros care-i apăsa pieptul şi îi intra pe nări orbindu-1 pe dinăuntru, medicul scăpă un geamăt uşor, lăsă două lacrimi să-i curgă, Or fi albe, se întrebă, să-i umple ochii şi să i se scurgă pe tâmple, de o parte şi de alta, înţelegea acum spaima pacienţilor spunându-i, Domnule doctor, am impresia că-mi pierd vederea, în dormitor ajungeau micile zgomote casnice, soţia va veni în curând să vadă dacă mai doarme, se apropia ora să meargă la spital. Se ridică grijuliu, bâjbâind îşi căută şi-şi puse halatul, intră în baie, urină. Apoi se răsuci în direcţia unde ştia că se află oglinda, de astă dată nu întrebă Ce-o mai fi şi asta, nu spuse Sunt o mie de motive pentru ca creierul omenesc să se închidă, îşi întinse doar mâinile până atinse geamul, ştia că imaginea lui era acolo privindu-1, imaginea îl vedea pe el, el nu vedea imaginea, îşi auzi soţia intrând în cameră, Ah, te-ai sculat, spuse ea, iar el răspunse, Da. Imediat o simţi alături, Bună dimineaţa, dragostea mea, încă se mai salutau cu cuvinte afectuoase după atâţia ani de căsătorie, şi atunci el spuse, de parcă amândoi ar fi jucat într-o piesă şi urma replica lui, Cred că n-o să fie prea bună, am ceva la ochi. Ea reţinu doar ultima parte a frazei, Lasă-mă să văd, îi ceru, îi examina ochii cu atenţie, Nu văd nimic, propoziţia era evident greşită, nu aparţinea rolului ei, el ar fi trebuit s-o rostească, însă o pronunţă simplu, astfel, Nu văd, şi adăugă, Presupun că m-am molipsit de la bolnavul de ieri.

  O dată cu trecerea timpului şi cu intimitatea pe care aceasta o aduce, soţiile medicilor ajung şi ele să se priceapă întrucâtva la medicină, iar cea de faţă, atât de apropiată de bărbatul ei în toate privinţele, învăţase îndeajuns, ca să ştie că orbirea nu se răspândeşte prin contaminare, ca o epidemie, orbirea n-o iei doar pentru că, văzător fiind, te uiţi la un orb, orbirea e o problemă personală între om şi ochii cu care s-a născut, în orice caz, un medic are obligaţia să ştie ce spune, de aceea merge la facultate, iar cel de aici nu numai că s-a declarat orb, dar şi admite deschis că a fost molipsit, cine e soţia lui să se îndoiască, oricât s-ar pricepe la medicină. Se înţelege aşadar că biata doamnă, în faţa incontestabilei evidenţe, a reacţionat ca orice soţie obişnuită, am mai cunoscut două, îmbrăţi-şându-şi soţul, manifestându-şi fireasca supărare, Şi acum, ce facem, întreba printre lacrimi, Anunţăm autorităţile medicale, e urgent, dacă într-ade-var e vorba de o epidemie, trebuie luate măsuri, Dar o epidemie de orbire nu s-a mai văzut, afirmă femeia, vrând să se agate de această ultimă speranţă, Nici un orb care n-are nici un motiv aparent ca să orbească nu s-a mai văzut, şi în acest moment sunt cel puţin doi. Nici nu terminase de rostit ultima frază, chipul i se transformă, îşi împinse soţia aproape cu violenţă, apoi se dădu înapoi, îndepărtează-te, nu te apropia de mine, te pot contamina, şi imediat, lovindu-şi capul cu pumnii, Tâmpitule, tâmpitule, medic idiot, cum de nu m-am gândit, o noapte întreagă unul lângă altul, trebuia să fi stat în birou, cu uşa închisă, şi chiar şi aşa, Te rog, nu vorbi aşa, ce-o fi o fi, hai, vino, îţi pregătesc micul dejun, Lasă-mă, lasă-mă, Nu te las, ţipă femeia, ce vrei să faci, să umbli pe aici împleticindu-te, lovindu-te de mobile, căutând telefonul, fără ochi să găseşti numerele de care ai nevoie, în timp ce eu asist liniştită la spectacol, închisă într-un clopot de sticlă, rezistent la contagiere. îl prinse de braţ cu fermitate şi spuse, Să mergem, dragul meu.

  Era încă devreme când medicul reuşi să ia, să ne imaginăm cu câtă plăcere, ceaşca de cafea şi felia de pâine prăjită pe care soţia se încăpăţânase să i le pregătească, prea devreme încă pentru a-i găsi la serviciu pe cei care trebuiau informaţi. Logica şi eficienţa impuneau să fie anunţat direct, cât mai curând posibil, un înalt funcţionar responsabil din Ministerul Sănătăţii, dar doctorul se răzgândi curând înţelegând că, prezentându-se doar ca un simplu medic care avea o informaţie urgentă de comunicat, nu era suficient ca să-1 convingă pe funcţionarul mediu cu care, până la urmă, după multe rugăminţi, telefonista consimţise să-1 pună