– Trebuie să plecăm, Nancy, spuse Mateo. Acum.

Aproape că o împinse în cabină, de parcă ar fi fost un prizonier și apoi, de-ndată ce îl auziră pe René că se urcă în spate, eliberă frâna de mână și porniră în întuneric.

Capitolul 48

Henri era în viață. Gândul că ar putea să-l salveze îi făcea inima să înflorească și să explodeze. Parcă îl și vedea cum se întoarce în Marsilia, cum e primit de toți vechii lor prieteni, chiar și de tatăl și sora lui, iar bucuria pe care o simți îi tăie respirația. Nu știuse, nu îndrăznise să-și dea seama, cât de tare dorea să-și sacrifice propria viață pentru a lui. Se gândise doar să grăbească finalul războiului și își dorea să-l vadă supraviețuind până atunci. Așa era mult mai bine. Drumul trecu pe lângă ea fără să-și dea seama. Realiză abia când camioneta se înclină ușor pe drumul spre tabără. Ceva era în neregulă. Poate faptul că lipsea comitetul de primire. Oamenii știau că plecaseră să caute bazooka și de obicei gândul că o să primească echipament nou îi făcea veseli ca niște copii care-l așteaptă pe Moș Crăciun. Nu erau nici focuri pentru gătit. Îl văzu pe Juan alergând spre ei peste câmp. Felul în care se mișca îi confirmă temerile.

Coborî.

– Așteaptă aici, îi spuse lui Anne peste umăr. Stai în mașină. Nu spune nimic nimănui în afară de René și Mateo.

Mateo se dusese să-și întâmpine fratele și acum veneau înapoi împreună.

– Ce s-a întâmplat?

– Mon colonel, Gaspard l-a prins pe căpitanul Rake cu un recrut. Fournier și Tardivat sunt plecați în tabăra de jos. Gaspard...

– La naiba!

Alergă în sus pe deal. Majoritatea oamenilor păstrau distanța, dar un grup de vreo douăzeci erau strânși în jurul unei haznale, râdeau și își dădeau coate. Câțiva se dădură la o parte când o văzură că se apropie, fără să-și avertizeze tovarășii de joacă că vine. Unul dintre ei își ținea penisul în mână și urina în groapă.

Într-un final, pișăciosul o auzi că vine și se întoarse pe jumătate, cu fața uleioasă rozalie de atâta râs. Ea îl lovi tare în maxilar, iar el căzu și se umplu de pișat pe pantaloni.

– Unde e Gaspard?

Oamenii începură să se retragă. Se uită pentru prima dată în groapă. Denden stătea covrig într-un colț al gropii, într-un morman de rahat și oase de animal. Își acoperea fața cu mâinile, dar Nancy vedea vânătăile care îi înfloreau pe gât și obraz. Îl bătuseră înainte. Dorința de a împușca pe cineva aproape că o copleșea.

– Mon colonel.

Era Gaspard, venind agale dinspre lizieră, cu țigara între degetele lui grăsune. Arăta de parcă ieșise să se plimbe un pic.

– Scoate-l de-acolo! ceru ea.

Gaspard ridică din umeri.

– Perversul a fost găsit încercând să corupă un recrut.

– Îmi imaginez că recrutului îi plăcea.

Lui Gaspard îi licări iritarea pe față.

– Bărbații ăștia nu se oferă pradă unui aberant dezgustător.

– Acel ofițer britanic este motivul pentru care tu ai arme, muniție și informații. Fără acel ofițer britanic foarte bine pregătit, tu nu ești decât un derbedeu care fură oi de la țărani și se joacă v-ați-ascunselea cu colaboratorii locali. Acum, scoate-l dracului de-acolo!

Privirea lui Gaspard nu se mută de la Nancy – un, doi, trei – apoi ridică mâna și vreo doi oameni se aplecară peste marginea gropii și întinseră mâinile să-l ridice pe Denden.

– Nu, spuse Nancy, în continuare încet, dar mutând Brenul peste piept. Tu, maiorule. Intră tu acolo și scoate-l!

Adierea vântului se mișcă printre copaci și umbrele se mișcară peste fețele lor. Nancy îl auzi pe Mateo cum își drege glasul discret în spatele ei.

Gaspard clipi. Se așeză la marginea haznalei, după care sări. Bocancii lui scârțâiră în rahatul și oasele în care aterizase și ea crezu că o să cadă cu fața în mizerie, dar reuși să rămână drept. Făcu trei pași nesiguri peste mâlul împuțit și mișcător și întinse mâna.

Denden îi luă mâna și se ridică în șezut. Era acoperit de mizerie și îi curgea sânge din nas și dintr-o tăietură de deasupra ochiului. Nu spuse nimic.

Oamenii care stăteau în afara găurii erau pregătiți, cu fețele contorsionate, încercând să nu inspire duhoarea. Întinseră brațele. Gaspard îl ridică de jos pe Denden, care fu apoi luat pe sus și așezat pe iarbă. Se ridică în picioare și se legănă o secundă. Unul dintre luptători îl apucă de braț și îl ajută să stea, iar după ce își regăsi echilibrul, Denden îl bătu pe băiat pe mână și acesta îi dădu drumul. Apoi merse încet spre pădure, fără să se uite la vreunul dintre ei.