vreodată, arăta mereu posomorât şi secera ca şi când ar fi tras la jug. De fapt, ar fi trebuit ca în toamnă, cum era un an bun, să se însoare şi el ca orice flăcău şi să intre în rândul lumii, dar pesemne că nu găsea fata care să-i convie lui, adică una care să aibă pământ mult, şi de aceea era posomorât. Aşa îşi închipuia Moromete.

În schimb Niculae era, nu se ştie de ce, nemaipomenit de vesel, fetele se împăcaseră şi ele cu lipsa oilor, iar mama nu mai contenea să-l laude pe Dumnezeu pentru „mana cerească”, cum îi spunea ea grâului, cu care îi milostivise cerul.

Ca întotdeauna, Moromete o încurcă cum putu cu legatul snopilor, dar când după câteva ceasuri soarele se urcă sus şi începu să-i apese ceafa, el înfipse liniştit secerea într-un snop şi se alungă singur cu un glas de parcă s-ar fi pedepsit:

– Mă duc încolo d-acilea! spuse el supărat şi o luă agale spre căruţă (mai întâi la căruţă, unde avea flanela cu tutun, şi abia după aceea spre vecini). Familia îl văzu întâi într-o parte, apoi se constată că de multă vreme se afla în partea astălaltă, apoi se topi nu se ştie unde şi când se făcu prânzul şi se pregătiră pentru masă trebuiră să-l strige de nenumărate ori. Niculae se urcă pe cutia căruţei şi îl strigă în gura mare:

– Măi, tată-m’! Tată-ăăă!...

– Ce e, mă! răspunse Moromete deodată.

Era acolea cu vecinul, dar se aşezase jos şi nu se vedea din pricina spicelor. Fetele scoaseră mâncarea din cutie şi făcură umbră cu rogojina. Mama aprinse focul şi puse la încălzit o tigaie mare plină cu fasole scăzută. La lumina albă a zilei flăcările de paie pâlpâiau în culori când galbene, când în umbre albe de aer topit şi viu, care o înşelau pe femeie frigându-i mâna. În aşteptare, Paraschiv şi Nilă zăceau sub căruţă cu feţele în jos. Chipul lui Nilă se făcuse parcă mai mare, şi aprins cum era, ai fi zis că flăcăul s-a îmbolnăvit, are temperatură şi suferă în tăcere cu mintea buimăcită.

– Domnule, una şi cu una fac două: murim! spuse Moromete apropiindu-se de căruţă. Alde Voicu spuse că să te uiţi la noi când s-o ridica soarele la amiaz: ne topim!

Niculae behăi de pe cutia căruţei ca un ied: he-he.

– Dă-te jos de pe cutie, te cocoţaşi acolo să te vadă lumea! se răsti la el soră-sa mai mare.

– Lasă-l, c-a fost vrednic, îl apără tatăl, aşezându-se sub umbra rogojinei. A fost vrednic şi la şcoală a luat premiul întâi şi e vrednic şi la secere, îl lăudă el.

– Ei, tată, se miorlăi Niculae, pe care glasul tatălui îl înşelase o clipă crezând că îl laudă. Dar ce, n-am învăţat?! se revoltă el. Spune tu, Ilinco, nu secer eu bine?

– Da, ai învăţat, spuse Ilinca. Ţâi secerea în mână parcă ai fi o barză.

– La masă! spuse mama venind cu tigaia cu fasole sub umbra rogojinii.

Moromete se uită o clipă la tigaie. Fasolea, cu boabele mari, parcă nu fusese luată atunci de pe foc, prinsese pojghiţă pe deasupra şi parcă era sleită, rece. Paraschiv şi Nilă se târâră de sub căruţă şi se aşezară în capul oaselor.

Moromete rupse o bucată de mămăligă, luă din tigaie fasole şi fără nici o grijă înghiţi dumicatul. În clipa următoare însă el se cam înţepeni pe locul unde se afla, se făcu roşu la faţă şi îi ţâşniră lacrimile. Dar în loc să bea apă şi să-şi potolească arsura, el se stăpâni şi se întoarse către fete.

– Voi de ce ziceţi că n-aţi încălzit fasolea asta? întrebă el în treacăt, cu o înfăţişare de nepătruns şi nu prea tare, încât mama care scotea nişte ceapă din cutia căruţei nu-l auzi, să-i răspundă că abia o luase de pe foc.

– Hai, mamă, tu ce faci acolo?! se miră Tita. Şi tu, Niculae, ce stai în spinarea mea? Stai jos, starea-i bumben!

– Bumben?! se miră Moromete. Asta ce-o mai fi?

Asta însemna că Niculae să fie bolnav şi să stea cu şezutul în sus. Paraschiv parcă era singur. Nu mai aşteptă să se aşeze toată lumea, rupse ca şi tatăl său din mămăligă şi râni cu nădejde din tigaie. În clipa aceea Moromete îşi pironi privirea asupra lui şi aşteptă. Paraschiv, hulpav şi absent, înghiţi dintr-odată, dar apoi ochii i se beliră şi scoase un răcnet.

– Na, Paraschive, bea apă, se precipită Moromete apucând bota în braţe şi întinzându-i-o grijuliu. Te-ai ars rău? Eu credeam că e rece, mărturisi el naiv.

Cu privirea sticlind, Niculae se uita când la Paraschiv, când la tatăl său. Mama nu înţelegea.

– Ce să fie rece? întrebă ea.

– Fasolea asta! răspunse Moromete.

– Păi acu’ o luai de pe foc! se dezvinovăţi ea.

Fetele pufniră în râs, iar Niculae, înţelegând, începu să răcnească şi să dea din picioare, arătându-l pe Paraschiv cu degetul. Acesta, schimonosit, bând apă, aruncă deodată bota de la gură, se întinse şi îl cârpi pe Niculae cu atâta sete, încât din pricina asta Niculae nici măcar nu simţi durerea, atât de mult îi plăcu furia cu care îl plesnise fratele său.

Până şi Nilă râdea.

– Îţi arde de prostii, se supără mama fără să se uite la omul ei. După ce că nu munceşti, nici nu taci!

– Dar ce-am zis eu, frate?! exclamă Moromete nedumerit, stârnind din nou hohotele care se mai potoliseră. M-am uitat şi eu la fasole şi când am văzut-o aşa încreţită pe deasupra şi fără nici un pic de abur care să iasă din ea, mi s-a părut că e rece şi v-am întrebat de ce n-aţi încălzit-o. De unde să ştiu eu că arde! exclamă apoi.

Tita, care tocmai se potolise din râs şi înghiţea un dumicat, izbucni din nou, şi se înecă, se făcu roşie ca focul. Mama dădu în ea, spunându-i că nu-i e ruşine?

Se liniştiră şi începură să mănânce în tăcere.

– Voicu lui Rădoi! afirmă Moromete după câtva timp. Vine şi el la secere, dimineaţa (nu prea de dimineaţă fiindcă dimineaţa somnul e mai dulce, şi de ce să se