„Bună-dimineaţa, locule!”

Iar locul îi răspunde:

„Mulţumesc dumitale, Voicule!”

Şi după ce se uită aşa, Voicu întreabă:

„Să m-apuc de tine, locule?”

– Şi locul ce zice, tată? întrebă Ilinca văzând că tatăl ei nu se grăbeşte să spună ce mai răspunde locul.

– Păi locul ce să zică? explică Moromete. Crezi că se ceartă cu Voicu? „Poţi să mă laşi şi aşa, Voicule!” zice, „poţi să te duci acasă”, adaogă Moromete de la el.

Moromete nu avea dreptate, vecinului său îi plăcea să muncească, dar se învăţa greu cu faptul că lotul său se micşorase prin vânzare. De fiecare dată când se dădea jos din căruţă el se uita lung peste el şi nu începea de îndată munca.

– Acum cincisprezece ani era foametea aia, parcă îl văz şi acuma! Venea Voicu cu căruţa şi cu muierea, continuă Moromete după câteva clipe. Era mai în putere el, nu se cocârjase ca acuma. Mă! exclamă Moromete aducându-şi aminte. Aoleu! se văietă. Se ridica soarele sus şi degeaba te uitai că e prânzul, n-aveai ce mânca! Mâncai numai o dată pe zi. „Mă, zice mama asta a voastră (era aşa, după vreo două zile de secere), hai să mâncăm că nu mai pot.” „Mâncăm noi, îi spun eu ei, dar ce facem pe urmă până în seară?” Voicu şi el, tot aşa, mai făcea ce mai făcea şi se uita la soare. Abia pe urmă am aflat noi că săracu Voicu cu muierea n-aveau neam de mâncare. Noi tot mai aveam aşa să ameţim o dată foamea. Ne aşezăm noi şi eu mă pomenesc zicând: „Hai, Voicule, să mâncăm!” Am zis aşa ca omul, dar Voicu nimic, să răspundă şi el cum e obiceiul: „Mulţumesc, am mâncat”, nu! tăcea! „Fă, îi spun eu mă-tii speriat, să ştii că Voicu are de gând să vie la noi să mănânce, d-aia tace el aşa!” Dar mă-ta zice: „Ei! Nu vine el, ştie că atunci când vreai să chemi pe cineva la masă trebuie să spui de trei ori.” N-am mai zis eu a doua oară, dar degeaba, fiindcă zisesem o dată şi Voicu a aşteptat el ce-a aşteptat şi pe urmă îl vedem că înfige secera într-un snop: „Păi să viu şi eu să iau de vreo două ori”, zicea, şi când l-am auzit aşa mi s-a făcut frig. Ne părea rău, domnule! Credeam că are mâncarea lui şi că vine la noi ca să-i ajungă lui să mai mănânce o dată până în seară; nu mai vorbesc că uite aşa numai jumătate de palmă de mămăligă aveam. Şi acum râde Voicu când îi aduc aminte.

– Nu prea îi vine lui să râdă, că a vândut în anul ăla trei pogoane, spuse mama. Atunci am vândut şi noi un pogon...

Fiindcă veni vorba de acel pogon care fusese vândut să nu moară Paraschiv, Nilă şi Achim de foame, fetele îşi aduseră aminte că pentru pogonul acela tatăl lor promisese să treacă pe numele mamei şi al lor casa părintească şi grădina şi că acest lucru nici până azi nu se făcuse.

– Să stăm acum să ne aducem aminte de boi bălţaţi! spuse fata cea mare cu un glas mohorât, aruncând o privire întunecată spre Paraschiv.

– Păi dacă avem vaci, de ce să nu ne aducem aminte! rânji Paraschiv şi privirea îi sticli de satisfacţie pronunţând cuvântul vaci.

Mândră, fata nu răspunse, se îndepărtă de căruţă să se odihnească undeva sub o tufă, pedepsind-o astfel pe mama să strângă singură masa. Ceea ce mama şi făcu în timp ce toţi ceilalţi se lungiră care încotro. Numai Niculae nu se simţea ostenit şi când maică-sa închise cutia căruţei, şi căută şi ea un loc cu umbră să se culce, el o luă pe urmele ei. Nici nu se terminase bine povestea cu Bisisica şi Niculae şi intrase în alta. Deocamdată sfios, necutezând. N-avea încă cu ce să răzbată spre atenţia mamei; ea nici măcar nu-l asculta, dar să-l mai şi înţeleagă.

– Mamă! mamă! şopti el în urma ei, şi când mama se întinse pe răzor sub o tufă, el se aşeză aproape de tot de ea şi îi şopti din nou numele.

Era linişte peste câmp, totul zăcea în căldură şi nemişcare. Niculae şoptea lângă capul maică-sii cu un glas în care voinţa şi teama îi făceau ruga atât de curată, încât mama deschise ochii:

– Ce e, Niculae, mamă?! îl întrebă ea copleşită de osteneală. Ce vreai tu, maică, de ce nu te odihneşti?

Niculae rămase cu privirea deschisă larg spre chipul ei, cu bulbii ochilor arzând...

– I-ai spus lui tata, mamă?! se rugă el sfios şi înspăimântat că mama s-ar fi putut să nu-i fi ascultat ruga.

– I-am spus, i-am spus, Niculae, lăsă-mă în pace, du-te de-aici! se rugă şi mama îngrozită parcă de neputinţa ei de a rezista acestui copil. Du-te de-aici, haide, lasă-mă să mă odihnesc!

Niculae nu se duse, iar ea nu se mai putu odihni. Băiatul stătea alături, cu labele picioarelor strânse sub el, cu mijlocul frânt într-o parte şi cu capul aplecat spre mirişte.

– Mă duc, zău că mă duc, dar roagă-l pe tata, începu el zgândărind pământul fierbinte cu degetul. Spune-i, mamă, că ai văzut că am luat premiul fără să mă duc prea mult la şcoală şi dacă tata vrea, n-o să mă coste nimic. Eu am să învăţ şi am să am bursă. Zău, mamă, ce să fac eu toată iarna acasă? Am să viu în vacantă şi o să fiu la secere ca şi voi şi numai toamna şi primăvara n-o să fiu. Şi toamna la arat eu tot n-am ce să fac, iar primăvara când începe sapa, se termină anul şcolar; aşa că o să fiu şi la sapă... Şi nu costă nimic, mamă, şi după opt ani... Niculae îşi întoarse faţa din mirişte, se holbă din nou la mama lui şi şopti cu patimă mistuitoare: Mamă, după opt ani eu ies învăţător şi...

– Tu ce tot vorbeşti acolo,