– Vezi să nu te fac eu acuma popă, nu învăţător, spuse Ilinca de pe undeva.

Ascultaseră amândouă şi Niculae nu se mai răzvrăti ca altădată împotriva lor. Erau rele şi atotputernice şi el înţelegea că împotriva voinţei lor era cu neputinţă să se întâmple ceea ce dorea el.

– Hai, mă Ilinco, ce strigi aşa la mine? se rugă el. Şi Ilinca, uimită că arţăgosul de altădată s-a fleşcăit, îl luă peste picior, totuşi binevoitoare:

– Te faci tu învăţător, un prost ca tine!

– Taci din gură, Ilinco, de ce îl faci prost? se supără mama.

– Păi n-ai văzut că am luat premiul întâi, Ilinco? se rugă Niculae mai departe.

– Şi dacă ai luat, ce?

– Bă, voi vă odihniţi acolo, sau ce faceţi? strigă Moromete de la căruţă.

Niculae arăta atât de întristat încât ţi se făcea rău uitându-te la el.

Când începură din nou să secere, Moromete, intrigat, o întrebă pe mamă, în şoaptă, ce vrea băiatul acela. Nu uitase nicidecum întâmplarea cu premiul şi cu frigurile. Turburarea care îl cuprinsese în ziua aceea lăsase în el o urmă care nu voia să se şteargă. Era ceva de neînţeles aici. Pentru întâia oară Moromete nu putea scăpa de un sentiment de vinovăţie care îşi scotea capul ori de câte ori se uita şi vedea ochii mari şi aprinşi şi chipul galben-negru al băiatului. Şi se supăra fiindcă de muncit nu prea îl pusese să muncească, şi de mâncare nu ducea lipsă. Atunci ce avea? Şi cum de căzuseră frigurile taman pe el? Mama repetă noua poveste cu şcoala şi Moromete se înveseli:

– Aşa, mă, Niculae? D-aia eşti tu trist? Hai, mă, lasă, că te facem noi popă, nu învăţător!

– Păi, dar! murmură Niculae cu buza în jos.

– Hai, mă, că e mai bine popă, ascultă aici la mine, îl consolă tatăl. Iai colivă şi leturghii de la muieri, mă!

Fetele râseră şi a îndemnară pe Niculae să pună poloage pe legături. Paraschiv rânji:

– Niculae, ia să vedem dacă eşti bun de învăţător: spune, ce înveleşte pisica? Dacă ştii, atunci eşti bun! hotărî Paraschiv.

– Lasă băiatul în pace! zise tatăl.

Dar nu-l lăsară în pace, îl sâcâiră şi râseră de el din toate părţile, şi când Niculae se lăsă jos şi-şi ascunse faţa cu braţul, fetele strigară la el să se apuce de pus poloage. Dar el nu se ridică şi rămaseră cu toţii foarte uimiţi când auziră din locul unde stătea el jos izbucnind pe neaşteptate un hohot de plâns. Încrederea înşelată şi dorinţele călcate în picioare îl chinuiau pe băiat şi aşa de cumplit îi învinovăţea prin hohotele lui disperate, încât toţi se supărară şi se răstiră la el să se ridice. Mama protesta şi închise gura fetelor, iar tatăl se apropie de băiat şi îl apucă de braţ. El se împotrivi şi atunci tatăl îl săltă de braţ ca pe-o pasăre şi îl sili să stea în două picioare, spunându-i că plânge degeaba ca un bleg care nu ştie de glumă.

– Nie, se smuci Niculae furios şi o luă din loc pe mirişte, îndreptându-se spre drum.

Va să zică aşa! Moromete porunci atunci unei fete să se ia după el şi să-i dea câteva la spate. Se duse Ilinca, cu intenţia de a se întoarce cu el de urechi, dar când să pună mâna pe el, Niculae o plesni peste ochi, făcând-o să ţipe.

– Mânca-te-ar câinii să te mănânce! scrâşni apoi Niculae repezindu-i-se în cap şi trăgând-o jos de păr.

– Ce e cu băiatul ăsta?! se miră tatăl stăpânindu-şi mânia. Ilinco, ia lasă-l în pace! Ia vin’ încoace de acolo şi lasă-l în pace.

Îl lăsară, dar nici Niculae nu se dădu bătut. La distanţă de ei, se aşeză jos pe mirişte şi îşi puse capul pe genunchi. Trecură ceasuri întregi şi nu se mişcă din locul acela; se făcu amiază şi se aşezară din nou la masă, el nu se clinti şi nu veni să mănânce.

Moromete se supără de-a binelea, se duse la el şi îl întrebă uluit:

– Ce vreai tu, Niculae? Vreai la şcoală, am înţeles! Dar vreai acuma, azi? Sau eşti nebun? Şi începu să se închine: vine de dimineaţă cu noi cu toţi în căruţă, începe ca un băiat cuminte ce e şi învaţă să secere şi pe urmă, o dată îi trăsneşte că vrea să plece la şcoală. Vreai să pleci la şcoală, acuma?!!

– Nu ţi-am spus de-alaltăieri ce zice domnul învăţător Teodorescu de bursă? De ce n-ai zis nimic?

– Dacă ai fi băiat deştept, mi-ai plăcea mai mult, spuse tatăl. Un băiat deştept spune o dată lucrul pe care îl are de spus şi a doua oară nu-l mai repetă. Mi-ai spus o dată: gata!

Parcă era o promisiune în glasul tatălui! În orice caz, îl făcuse să înţeleagă că în familie nu există numai Paraschiv, Nilă şi Achim şi banca şi fonciirea, la care el, tatăl, să se gândească. Trebuie să se gândească de aici înainte şi la Niculae.

IV

În ziua când Boţoghină îi dăduse fiului său secerea în mână, băiatul, care avea atunci zece ani, se uitase la tatăl său nedumerit:

– Şi de cai cine o să aibă grijă? întrebase închipuindu-şi că problema cailor e fără soluţie.

– De cai o să aibă grijă Irina, răspunse tatăl cu simplitate.

Vatică făcuse ochii mari:

– Irina?! Păi are s-o calce pe picioare, tată.

Boţoghină îl apucase atunci pe fiu de umeri şi îl silise să stea jos cu umerii drepţi.

– Ia stai aşa! Ţin-te bine. Ţine grumazul încordat! Şi spinarea.

Apoi îi apucase în palme rotunzimea umerilor încă plăpânzi şi se lăsase greu pe gâtul fiului. Ambiţios Vatică rămăsese drept, simţind că e vorba să-i fie încercată puterea. Boţoghină începuse să râdă:

– Ia te uită ce măgar! Ar fi în stare să mă ducă în ciuş. De anul trecut ar fi trebuit să te pun la secere. Eşti bun de secere!

Irina avea atunci şapte ani şi Vatică a fost foarte mirat când a văzut cu câtă grijă se feresc caii să n-o calce pe