Cuviosul Nicodim suflă cu stăpînire pe nări dinlăuntru în afară o flacără.

— Asta-i Sofia greaca, zise el cu linişte cătră Simion. Am cunoscut-o amândoi cândva.

Comisul al doilea înlătură pe roabă şi trecu la ţeasta rasă tătărăşte. Păşind, pintenul stâng i se aninase în şalvarii de matasa galbenă ai femeii. Trase rupând pânza, înlătură cu piciorul ceea ce i se anina de genunchi; apucând pe Ionuţ, îl cunoscu că se îndârjeşte din nou, după cum îl vedea că strânge jungherul în pumnul stâng.

— Daţi la o parte băietul, porunci bătrânul Manole Jder. Păgânii vin asupra noastră.

Suleiman-Beg îşi bulucise în grabă ienicerii şi-i aducea asupra vrăjmaşilor. Ienicerii cărunţi, care cu un ceas mai înainte se năcăjeau în baltă la tăiat papură cu cosorul, veneau acuma cu semeţie de vechi oşteni. Oaspeţii de la Suceava şi marinarii de la corăbii se rânduiră şi ei în bătaie, steclindu-şi armele în soarele de amiază.

Tânguirea pe care o lăsaseră în urmă cei doi fraţi se umflă în chiar acest răstimp de un strigăt de deznădejde. Greaca se răsuci în sus, apucă furiş de la un slujitor domnesc sabia, o întoarse cu iuţeală punându-i straja în pământ şi se lăsă în ascuţiş. Fierul o pătrunse prin grumaz; ea rămase la pământ, înotând în tresăriri uşoare, cu braţele, pe apa veşniciei.

La strigăt, toţi cei de faţă întorseseră obrazul şi văzuseră. Bătrânul Jder îşi trecu mâna pe frunte şi-şi sparse deodată răcnetul poruncind retragere spre Cetatea Chiliei, căci toată acea învălmăşeală se arata a fi fără noimă. Domnia sa înţelesese asta mai din vreme; dar alţii păreau a nu înţelege încă.

Mânia lui Jder cel mititel, înviată iar şi crescută de disperare, era sprijinită mai cu samă de vistiernicul Cristea. De asemeni cuviosul Nicodim avea un cap înfricoşat, de sub comanacul căruia se răsuceau şi se zbăteau, şuierând, şerpi. Comisul al doilea Simion îi stătu mai mult în preajmă, ca să-l apere şi să-l sprijine.

În asemenea cumpănă, în care se puteau prăpădi suflete de oameni pentru visuri şi fantasme, îşi ţinu firea, lângă comisul cel bătrân, mai ales, cinstitul staroste Nechifor Căliman.

— Ptiu, drace! grăi el cătră prietinul său. Hai să-i ţinem pe loc şi să-i întoarcem. Asemenea nebuni, când se înfierbântă, sunt în stare să moară până la unul, din pricină că noi cei cuminţi am fost mai nebuni decât dânşii.

Învălmăşeala nu conteni decât printr-o întâmplare tot aşa de ciudată.

Atât Ionuţ, cât şi Simion, cât şi Nicoară ţinteau să iasă mai cu samă asupra lui Suleiman-Beg. Cum ajungeau la el, trebuiau să se izbească şi cu ienicerii. Intre ei îşi făcu loc cu repeziciune din urmă Gheorghe Botezatu Tătarul. Trecând într-un salt înainte, se opri. Îşi cumpăni jungherul întăi în jos, apoi deasupra capului, ţinându-l de vârf; apoi îl repezi, pălind pe Suleiman-Beg în deschizătura dintre coif şi cămaşa de zale. Stăpânul de la Ormanlî-Ghiol căzu dintr-odată cu faţa la pământ, fără nici un răcnet. Un sânge puturos se împrăştie subt el ca o baltă neagră. Ienicerii îşi ridicară armele în sus, strigând: Ala-Ala! cunoscând în acel sânge un semn şi o pedeapsă de la Dumnezeu.

După această din urmă întâmplare a uceniciei sale, Ionuţ Jder, potrivit poruncii ştiute, a fost înfăţişat la Domnie.

La 15 octombrie, Domnia era la târgul Iaşilor. Comisul Manole Jder ceru cu umilinţă învoire măriei sale ca feciorul său mezin să nu-şi descopere ţeasta, atunci când măria sa va binevoi să-l primească şi el va sta în genunchi cerând iertare pentru nebuniile lui. Vodă a zâmbit şi a şoptit la ureche coconului său câteva vorbe de lămurire; după care Alexandru-Vodă a ridicat palma la mustăcioară şi a întors fruntea într-o parte.

La 20 octomvrie următor, Ionuţ Jder se înfăţişa mutei sale comisoaia Ilisafta, având capul descoperit. Comisoaia Ilisafta Jderoaia îl îmbrăţişa şi-l sărută furtunatic, după aceea stătu, se uită la dînsui şi începu a-şi face cruce, înălţându-şi ochii la sfintele icoane.

La 21 octomvrie, cuviosul ieromonah Nicodim se întoarse cu întristare la sihăstria sa şi intră singur în chilie, unde, pe masa de la ferestruică, se afla încă ceaslovul, înainte de a-l deschide în altă parte, la sfinte rugăciuni, cuvioşia sa muie pana de hultan în cerneală şi scrise data întoarcerii sale, după care adăogi, ca să fie amintire, pentru mai târziu;

«Când am fost noi în pământul Turcului.»