răpiri de suflete creştineşti şi de feciori ai unui cinstit comis moldovan gata să fie traşi în ţapă. Au pus mâna unii pe căngi, alţii pe topoare şi au ieşit cu mare zvoană la uscat, împresurând pe comisul Manole Păr-Negru şi privind îndeosebi cu plăcută mirare pe cuviosul Nicodim, mai nalt decât toţi prin comanacul său şi mai înfricoşător prin cuvioasa-i barbă. N-au lipsit a se burzului şi oşteni ai pârcălăbiei. Însuşi jupânul pârcalab stătuse la îndoială, cerând la oamenii săi sabia cea grea. Numai în cea din urmă clipă se domolise şi se suise pe ziduri, ca să vadă măcar de departe, cu chiar ochii domniei sale, ce se întâmplă.

Suleiman-Beg era încă la abur fierbinte când zvoana a detunat pe pământul mişcător al ostrovului, într-o apropiere numai de trei sute de paşi. Tamur tătarul, care venea cu bracacele în cumpănă, urmat de fratele său mut, lepădă de după grumaz eobiliţa şi lăsă căldările să se ducă de-a rostogolul într-o parte. Aceeaşi mişcare de spaimă o făcu şi mutul. Sărind amândoi asupra seraiului, prinseră a urla şi a bate în uşi.

— Luminăţia ta, vin ghiaurii să te taie! strigă Tamur. Iar mutul slobozea numai nişte chiote ascuţite de spaimă.

Înturnându-se amândoi spre balta unde tăiau ienicerii stuh, arătară nişte ochi rotunzi aşa de înfricoşaţi, încât slujitorii împărăteşti lepădară totul şi dădură fuga la şalvari şi la iminei. Nu trecură mai mult decât câteva clipe ca să se vadă ieşind la lumină din luncă năvala de suliţi şi de săbii. Unii din ieniceri grăbiră spre cetăţuie numai cu jumătatea de sus a îmbrăcămintei pe ei.

Slujitorii negri scoteau afară de subsuori, din aburul cămării, pe Suleiman-Beg.

O clipă, stăpânul locului stătu încordat, simţind în tălpile picioarelor cutremurul şi auzind răcnetele de război. Îmbrâncind în dreapta şi în stânga pe robi, dobândi pe loc o sprinteneală ce nu se putea bănui de la grăsimea lui amorţită. Adunând pe sine halatul de păr de cămilă, se prăvăli spre cetăţuie, chemând c-un glas ca de trâmbiţă pe ieniceri.

La meterezuri şi pe ziduri apărură slujitorii care erau de strajă. Slugile de la odăile dinlăuntru ieşiră la porţi cu suliţele. Altele se întoarseră în loc, ca să scoată din armurărie, pentru Suleiman-Beg, cămaşa de sârmă, coiful cu obrăzar şi sabia de Damasc.

Pe când slugile îl înarmau cu grabă, stăpânitorul de la Ormanlî răcnea cu învierşunare:

— Unde-i Isac ceauş? Să vie numaidecât aici Isac ceauş! Să-mi aducă pe pribegii tătari. Numai cânii aceştia vânzători au adus asupra noastră primejdia. Să mi-i aducă şi să le văd în clipă capetele retezate!

Năvala asupra seraiului se desfăşură repede. Cei care nu cunoşteau pricina zurbalei se îndemnau cu chiote de mânie înspre cetăţuie. Dintr-acolo bubuiră două puşti, învăluind meterezurile în fum. Se ridicase însă căpitenie a oştenilor ce umblau cot la cot, în număr de unsprezece, un fecioraş învierşunat, cu capul gol ras tătărăşte, care nu era altul decât feciorul mezin al comisului Manole Păr-Negru.

Îndată ce împresurarea cuprinse aşezarea lui Suleiman-Beg, haremul fu spintecat cu topoarele şi gratiile rupte cu căngile, Ionuţ şi Botezatu pătrunseră înlăuntru, izgonind afară babele cu şalvari în număr de şase. Din odaia cea mai din fund traseră cătră lumină şi scoaseră afară pe femeile cele tinere, care alcătuiau desfătarea lui Suleiman. Erau patru. Între ele nu se afla Nasta. Tătarul se întoarse şi mai cotrobăi o dată. Când ieşi iarăşi la lumină, ridică din umeri nedumerit:

— Nu este.

— Nu se poate! strigă fecioraşul spumând. Trebuie să fie. Dacă nu-i aici, poate-i ascunsă în altă parte. Întreabă pe aceste patru muieri. Pune-le cuţitul la beregată şi să răspundă fără întârziere.

Cu mişcări pripite Botezatu înlătură iar feregelele femeilor. Erau îngrămădite unele în altele; nu păreau prea înfricoşate, întrucât ştiau care poate fi soarta frumuseţii lor.

Comisul Simion şi cuviosul Nicodim pătrundeau şi ei la faţa locului, ca să-şi dea samă ce este.

Botezatu trase jungherul asupra muierilor întrebându-le turceşte.

Una răspunse moldoveneşte, c-un glas dulce:

— Mă rog domniilor voastre, pe cine căutaţi?

— Căutăm pe o jupâniţa de la Moldova, se încruntă împotriva ei căpitanul cel tânăr cu ţeasta rasă tătărăşte. Am aflat că ar fi fost vândută de nohai la Oceacov şi adusă cu altele aici la Suleiman-Beg.

— Pe cine căutaţi, mă rog domniilor voastre? Spuneţi anume. Altcineva nu se mai află aici. Dacă vorbiţi poate de o jupâniţa cu numele Nasta...

— Pe dânsa o căutăm! izbucni ţeasta rasă tătărăşte, holbând ochii.

— O, n-o mai căutaţi, suspină glasul cel dulce. Jupâneasa Tudosia, mama ei, a fost ruptă de lângă dânsa şi dusă înainte la Volga cu ceilalţi robi. Iar jupâniţa Nasta a fost pusă cu mine într-aceeaşi cuşcă de roabe. Când am intrat cu corabia în Marea, am fost schimbate din închisoarea noastră şi duse într-o cămară cu covoare şi cu slujitoare bătrâne. Atuncea căutând vreme potrivită, acea copilă a strigat un nume, s-a răsucit ca o zvârlugă şi s-a dus cu capu-nainte peste punte. A intrat sub corabie şi înotătorii n-au mai putut-o găsi.

Ţeasta se clătină într-o parte şi-n alta şi neguţătorul Dămian o primi în braţe.

Ajunşi în locul unde stăteau tupilate cele patru femei ale haremului, comisul al doilea Simion şi cuviosul Nicodim ascultaseră tocmai cele din urmă cuvinte ale acelei roabe cu glas plăcut care ştia moldoveneşte. Întăi priviră fără de nici o spaimă, şi chiar cu o mulţămire crudă a adâncului fiinţii lor, spre şovăirea ameţită a mezinului. Era o cufundare iute, din care oricine se întoarce.

— Cine eşti dumneata? întrebă Simion pe roabă. Cum se uită la ea, cum tresări în sus şi întâlni privirea lui Nicoară. Era o privire în care ceti, într-o fărâmă de clipă, clocotul renăscut al unei patimi înfricoşate de altădată, patimă întocmai ca şi aceea a ticălosului lor mezin.

Când bărbaţii îşi văzură chipurile rătăcite şi se opriră ca de o lovitură în creştet, femeia, nemaiauzind întrebarea, ridică fruntea şi cunoscu şi ea ceea ce-i înfricoşa pe dânşii. La răsăritul soarelui era veşnicia unei uitări între ei toţi — ş-acuma se făcea întuneric în soarele amiezii şi năştea din plaur o fantasmă a morţii.

— Vai! vai! se apără femeia, punând palmele înainte şi răsucindu-şi într-o