— Ce-ai spus? n-am auzit bine. S-or duce când voi pofti eu. Până atuncea să-i pui în jug. Mâni să nu lucreze, fiind vineri; ci să mănânce pilaf cu seu şi să doarmă. Iar sâmbătă să care apă pentru feredeul haremului.

Gemând, af! af!, şi împungând cu vârful toiagului pe robi, Suleiman-Beg intră în serai. Isac ceauş sculă din genunchi pe pribegi şi-i luă la sine ca să-i îmbrace şi să-i ospăteze.

Vineri, stăpânul locului a ieşit iar să se prăjească la soarele de toamnă, iar străinii s-au ferit pe cât au putut de vederea lui.

Sâmbătă, au pus pe umăr cobiliţile şi au luat câte-o păreche de bracace de aramă, cu care au cărat până la amiază apă din baltă, la harem. Partea aceea a clădirii era toată întunecată de zăbrele. Veneau la uşă nişte babe cu şalvari, luau căldările din mâna străinilor, le deşertau înlăuntru, şi le înturnau iar la dânşii goale. Cât au umblat Tamuf şi fratele său mut primprejur, nu s-a auzit dinlăuntru sunet sau murmur.

Sâmbătă după amiază, au ieşit de la cetăţuia de ceamur doisprezece ieniceri bătrâni. S-au înşirat la malul bălţii, şi după ce au stupit toţi în apă, au început sfat pentru pescuitul chefalilor. Unii au hotărât să întocmească coteţe, alţii să aşeze la marginea gârlelor rogojini. În coteţe intră singuri peştii şi nu mai pot să iasă; rămân între îngrădituri de trestie ocolite şi întortochiate. Cu rogojinile, pescuitul se face noaptea. Chefalii au obicei de sar din gârlă la mal şi cad în rogojini. Obiceiul coteţelor îl cunoşteau acei slujitori păgâni de la moldoveni; iar al rogojinilor îl aduseseră cu dânşii de la Anatolia. Cinci dintre ienicerii bătrâni pofteau numaidecât să întocmească coteţe, fiind acesta un meşteşug mai iscusit şi mai trainic. Atunci ceilalţi şapte s-au supărat şi s-au hotărât pe loc să-i taie pe ceilalţi cinci dacă nu se supun obiceiului lor turcesc. Cei cinci au început a râde şi s-au supus.

Aşa, venind ziua de duminică, ienicerii cei bătrâni au lepădat de pe ei şalvarii şi au zvârlit din picioare imineii, umblând în baltă după tăiat papură, ca să facă rogojini. Isac ceauş a dus pe ocrotiţii săi iarăşi la seraiul stăpânului şi le-a poruncit să care altă apă, dintr-acelaşi loc, cu aceleaşi bracace. De astă dată are nevoie de slujba lor însuşi Suleiman-Beg, căci vraciul lui i-a poruncit de două ori pe săptămână abur fierbinte într-o chilioară, ca să se încălzească pe el carnea şi să i se moaie scoarţa pielii.

La prânzişor, Tamur şi fratele său au contenit un răstimp scurt din munca lor. Tamur a venit cătră mormântul sfinţit, iar tataraşul a urmat mai departe linia grindului, în lungul bălţii, spre Cetatea moldovenească. La o cotitură, se desface în două dumbrava de sălcii şi se vede flamura cu bour umflându-se lin şi căzând moale. Străjerii stau scrişi pe cer. De la meterezuri cască guri rotunde balimezurile cele mari. În fundul fundului se bănuia numai Marea, tot aşa de cenuşie ca şi cerul.

Tataraşul stătu neclintit, privind într-acolo cu luare-aminte. Aşa era lipsit de mişcare, încât un stârc alb veni asupra lui fulguind din pene, ca să se aşeze la doi paşi pe un plop tânăr. Dar înainte de a se aşeza, paserea se zbătu îndărăt dând   un strigăt  şi coti fâlfâind pe deasupra bălţii. Mutul nu se clintise ca ş-un trunchi cafeniu al luncii; dar stârcul simţise apropiere de oameni adevăraţi.

Veneau cu luare-aminte, pe sub trunchiuri scorburoase şi aplecate, comisul al doilea Simion şi neguţătorul Dămian. Întăi se afla Dămian fără arme, numai c-un postav siniliu pe braţul sting şi c-o varga ruptă din luncă în mâna dreaptă. În urma neguţătorului, comisul Simion purta suliţa, cumpănind-o în dreapta, şi la şoldul stâng avea sabie.

La mişcarea zăvoiului, tătăraşul ieşi din neclintirea lui şi zvâcni înainte cu repeziciune. Se opri la zece paşi de cei care înaintau:

— Bădiţă! bădiţă! strigă el c-un glas fără răsunet. Mă rog domniilor voastre nu mai întârziaţi. Acuma-i vremea cea bună, cât stau ienicerii în baltă. N-au decât cosoare la dânşii, cu care taie papură. După aceea toate-s în primejdie.

Dămian se oprise şi aşteptă pe Simion să se apropie.

— Cine-i acest turcaleţ? se miră el.

— Cum? Nu-l mai cunoşti? râse cu amărăciune comisul al doilea. Din pricina lui am nebunit şi noi.

— Tu eşti, Ionuţ? se răsuci Dămian.

— Eu sunt, amărâtul şi năcăjitul; căci văd că bădiţa Simion se întoarce de cătră mine.

— Na mă întorc, răspunse Simion; caut să înţeleg care-s acelea toate în primejdie; căci, afară de viaţa ta, nu văd nimic altceva ameninţat. Iar pe viaţa asta a ta, tu singur ai pus puţin preţ. Pas între noi, ca să ne întoarcem cu ceilalţi.

Turcaleţul se zbătu în loc şi se trase îndărăt câţiva paşi.

— Nu se poate, bădiţă, până ce nu deschidem haremul. Eu am nădăjduit venirea domniilor voastre. Vă rog încă o dată cu lacrimi să păşiţi înainte. Altfel nu-mi rămâne decât să mă dau cu capu-n baltă.

— Îl auzi cum grăieşte asemenea copil! strigă Simion cu supărare. Vin-aicea, lângă noi, ca să te ştiu la adăpost.

— Nu vin, dragă bădiţă Simioane, se ruga băiatul răsucindu-se în loc, cu palmele împreunate.

— Atuncea cum să venim şi pe unde?

Turcaleţul zvâcni iar înainte, cu ochii scăpărători!

— Ocoliţi, bădiţă, prin cealaltă parte a grindului şi veniţi drept asupra seraiului. Eu mă duc să înştiinţez pe Botezatu şi să fac spaimă.

În ceasul acela dinaintea amiezii, în liniştea de toamnă, fără să se ştie de ce, de unde şi cum, a izbucnit dintr-odată în Ormanlî-Ghiol cutremur de furtună. Fapta aceasta de război, de care se uimeşte cronicarul leşesc Bronislav Leşinski în hronicul său din acel timp, a fost aţâţată şi sporită mai cu samă de neguţătorii creştini aflaţi în acea zi la Chilia. Cu îndemnuri de mânie s-au adunat în jurul celor unsprezece călători sosiţi în ajun şi au cerut sprijin şi de la cele două corăbii aflătoare în ancoră în apropierea zidurilor cetăţii. Slujitorii de la corăbii n-au pregetat o clipă, aflând că-i vorba de