să iasă el însuşi, singur, să cerceteze malurile şi pescarii. Îndată după aceea oaspeţii părăsesc cetatea, în vederea neguţătorilor străini. Cinstitul pârcălab are să se arate supărat asupra lor şi are să-i ameninţe cu mânia măriei sale, sfătuindu-i să se întoarcă înapoi de la fapta pe care au pus-o la cale. După supărare, are să se vadă că se închid porţile şi ei rămân desfăcuţi de pârcălăbie, lucru pentru care toţi neguţătorii, ca nişte creştini ce se află, au să se frământe cu supărare, şi unii dintre ei au să îndemne pe slujitorii de la corăbii ca să vie întru sprijinul obâjduiţilor. Neguţătorul Dămian şi cu Simion Jder purced cu luare-aminte în lungul grindului. Au în apropiere doi pescari, care poartă pe gârle două luntri. Dămian încearcă să umble cu vorbe de pace şi de neguţătorie spre serai. Simion Jder îl priveghează din urmă. În acele ceasuri dinaintea amiezii, nu se poate să nu iasă la arătare şi Jder cel mititel.

S-a adeverit chiar a doua zi că întâmplările nu s-au depărtat prea mult de prepusurile comisului al doilea.

Se găsea acolo, la Ormanlî, pe grind, între cetăţuia ienicerească şi seraiul lui Suleiman, nu departe de umbra stejarilor, un mormânt sfinţit al unui oştean vechi. Cu o sută treizeci de ani în urmă, când stăpânea Sultan Murad şi avea curte la Odrii, acest vestit luptător cu numele Ibraim, din neamul Osman, pătrunsese cel dintăi cu bulucurile sale până la malul cel mai de miazănoapte al Dunării şi căzuse aici. Împărăţia îi zidise boltă şi clădise în jur stâlpi de cărămidă cu acoperământ de olane. Se sădise lângă acea clădire şi un copac din Anatolia, care la Dunăre nu avea nume. Mulţi credincioşi ai prorocului veneau până acolo ca să se închine şi să anine ceva în crengile copacului. Deci acel copac străin era înflorit, iarna şi vara, de bănuţi şi bucăţele de pânză colorată. În fiecare semn era o dorinţă a unui suflet şi acele dorinţi vegheau la mormântul vechi, aşteptând să fie înfăţişate de cătră Ibraim sfinţitul la picioarele prorocului, iar prorocul să dea samă de ele lui Alah-Dumnezeu.

Joi, înainte de asfinţitul soarelui, au fost văzuţi de cătră slujitorii lui Suleiman-Beg, în singurătatea de la mormânt, doi străini care stăteau de mult îngenunchiaţi cu mare înfrângere a inimii. După ce au aninat şi ei în crengile desfrunzite nişte aţe albastre, acei străini s-au sculat din umilinţa rugăciunii şi s-au tras mai la o parte pe un dâmb, privind pojarul asfinţitului de soare în meterezurile cetăţii de ceamur. Unul din ei a scos din desagă o pită şi a dat şi celuilalt. Au trecut pe deasupra lor doi cormorani dintre aceia care se puieziseră într-o dumbravă, pustiind-o: ei au ridicat frunţile şi au privit îndelung după zborul lor.

Fiind sara spre vineri, slujitorii aveau felurite treburi mărunte, de la care nu puteau lipsi; aşa că străinii rămaseră neîntrebaţi, până ce se osteni vătavul să se ducă să-i cerceteze.

Isac ceauş, bătrân credincios şi milostiv cătră călători, veni clămpănind din papuci spre ei şi-i întrebă:

— Cine sunteţi voi, bre, şi de unde veniţi?

S-au ridicat cuviincios acei străini, dar numai cel mai în vârstă dintre dânşii a vorbit,

— Stăpâne, a răspuns el, eu sunt un oarecare Tamur, pribeag tătar, carele am avut neamuri la Crîm, iar acuma am rămas prigonit şi sărac. Nu am altă avere decât acest frate al meu care, din spaima bătăilor şi asupririlor câte au fost asupră-ne, a rămas mut. De auzit, aude prea puţin, când îi spui «du-te» ori «vină»; însă de grăit nu poate grăi nicicacum. Precum vedeţi, e frumos fecioraş, bun să slujească la un stăpân îngăduitor. Ne-am ostenit lungă cale, ca să venim până la acest sfânt mormânt, ca să cer pentru fratele meu deslegarea graiului. Dacă n-om găsi aici de lucru, ne-om îndrepta în altă parte, căci lumea-i plină de puterea dreptcredincioşilor. Unu-i Alah şi Mahomet e prorocul său, în vecii vecilor, şi-ţi doresc domniei tale, stăpâne, sănătate şi pace.

Isac ceauş îi cercetase repede cu privirea ca un bun cunoscător, şi-i văzuse sărac şi subţire îmbrăcaţi, cu iminei sparţi şi cealmale zdrenţuite. Îmbrăcăminte pe deasupra aveau numai câte un ilic de pânză de in.

— Se vede, zise el, că veniţi de cătră miazăzi, unde-s locurile mai văratice.

— Adevărat este, stăpâne, mărturisi Tamur.

— Apoi să ştii dumneata că aici, cu asemenea îmbrăcăminte, vă străpunge gerul şi rebegiţi de moarte. Veniţi acasă la mine, ca să vă dau câte-un strai vechi de lână, dintre ale mele.

— Alah să facă parte celor darnici; pentru una, o mie! se închină, lăcrămând, Tamur tătarul; şi, după el, se închină smerit şi tătăraşul cel mut.

Cei doi oameni străini trecură după vatav. Soarele asfinţise şi Suleiman-Beg se scula gemând cu nemulţămire de pe covorul lui. Căuta sprijin în umerile a doi robi negri. După ce se puse greoi pe picioare, împinse cu vârful toiagului la o parte pe robi de la domneasca sa apropiere. Era unsuros şi copt de grăsime şi pleşuv cu desăvârşire. Făcea doi paşi şi se oprea, gâfâind: Af! Af! îl străbătea şi câte o înfiorare de răceală, ş-atunci iar îşi descleşta umbletul cătră cămările seraiului.

— Cine-s mişeii aceştia? întrebă el deodată pe vatav, sucindu-şi într-o lăture capul şi zbârcindu-şi nasul.

Isac ceauş se opri, cu sărmanii lui.

— Mărite stăpâne, sunt doi străini pribegi.

Ca totdeauna când era posomorât, Suleiman-Beg n-auzea bine. Îşi îmbrăcă urechea cu palma, răcnind:

— Ce-ai spus? n-aud bine. Mai grăieşte o dată.

— Mărite stăpâne, sunt doi străini pribegi; îi duc la mine, să le dau pomană câte un strai de lână.

— Ha? Spune-mi, Isac ceauş, ce caută aici la Ormanlî-Ghiol păcătoşii aceştia? Dacă nu-s buni de nimica pune-i în butuc şi dă-i cu capu-n jos în baltă.

— Au venit să se închine la sfinţitul Ibraim.

— Ce-ai spus? n-aud bine. Mai grăieşte o dată.

— S-au închinat la sfinţitul Ibraim. Unul dintr-înşii e mut.

— Cum?

— Unul dintr-înşii e mut.

— Care-i mut?

— Cel tânăr.

— Apoi dacă-i mut, ce foloseşte pe lume? Dă-l cu capu-n jos.

— Se roagă de milostivirea ta pentru lucru, luminate stăpâne. Amândoi sunt în putere şi pot face