m-aş mira să iasă de aici dărâmarea cetăţii lui Suleiman-Beg şi pojarul saraiului său; însă eu am martori pe neguţătorii din Cetate că slujitorii domneşti nu s-au clintit de pe ziduri. Chiar dacă v-aş da sprijin într-ascuns, nimene nu poate şti că l-am dat. Daca înlăturăm din coasta noastră putreziciunea, n-are să ni se mai aplece când bate vântul dinspre Ormanlî-Ghiol. Strigăte, răcnete, cărţi: noi avem mărturie pe aceiaşi neguţători fie de la Veneţia, fie de la împărăţia nemţească, fie de la Levant, că răutăţi mai mari decât ale lui Suleiman-Beg nu s-au mai pomenit pe lume.

Starostele Căliman stupea mormăit în barbă pe demonul său şi-şi muşca vârful limbii în dinţi, ca să nu s-amestece într-aşa vorbire. «Iaca ce poate face un copil!» cugeta el cu grijă, şi, din când în când, îşi desfunda cu degetul cel mic urechea stânga, cea de cătră cinstitul pârcalab.

Nu cu puţină mirare şi spaimă aflară îndată oaspeţii, fie de la cinstitul pârcalab, fie de la boierii şi căpitanii de faţă, că, într-adevăr, Ormanlî-Ghiol nu-i decât o răsuflătoare a spurcatului Tartor.

Ascultaţi, oameni buni şi creştinilor; nici în poveşti nu s-a pomenit una ca asta!

În alte părţi ale ostroavelor şi a bălţilor Dunării, înfloresc flori după bunăvoinţa Domnului Dumnezeu. Acolo, la Ormanlî-Ghiol, asta nu se pomeneşte; asinii lui Suleiman-Beg rod tot. Chiar dacă n-ar roade asinii, ies ienicerii şi spurcă, de nu mai poate încolţi nicăieri sămânţa adusă de vânt. De asemenea, primăvara, la luna plină a lui mai, aicea în sălcii, pe plăviile cele nouă de cătră Marea, cântă privighetorile de ţi se pare că eşti într-un colţ de rai. Marea se leagănă sclipind din talazuri, iar străjerii stau sus şi nici nu suflă, ascultând cu dulceaţă. Să se ştie că la Ormanlî-Ghiol stă tăcerea ca pe o baltă moartă. Numai într-un fund de dumbravă pustiită şi uscată, croncănesc dimineaţa cormoranii, închinându-se cu pliscurile spre saraiurile lui Suleiman.

Să spuie pescarii de la ţărmul moldovenesc, care trec dincolo, să spuie de asemeni pescarii turci şi greci care trec dincoace şi s-adună cu ai noştri la foc de noapte, aşteptând să cadă peştele în închisori, ce fel de om e acel Suleiman-Beg.

Şade toată ziua la soare, se coace şi se umflă. E pleşuv, negru şi burduhos. Din ce i-a venit asemenea boală, nu se ştie. Se umflă de răutate şi nu se poate încălzi niciodată. Pielea lui e umedă, rece şi grunţuroasă, ca la broască. Cât e vară, se prăjeşte şi tot geme: Ala-Ala!  Când vine i toamna, se trage în casă şi-i pun slujitorii primprejur tipsii cu mangal aprins.

Se zice că ar fi având pe lângă sine un vraci, care-l caută de păcătoşenia lui. Acel vraci grec altă doftorie nu i-a găsit decât asta: în culcuş, lângă şale ori coastă, să-i puie trup tânăr, ca să-i încălzească sângele.

Aşa că are acest Suleiman-Beg un neguţător care umblă la Oceacov şi la Crîm. Îi cumpără roabe tinere de la hoţii din pustie ori de la hoardele ieşite în pradă şi i le aduce la Ormanlî-Ghiol. Nu trece mult şi acele fete tinere se ofilesc, se întunecă şi se răcesc la piele, până ce vine vremea de mor, ori se azvârl ele singure într-o gârlă, de le mănâncă racii. De aceea, la o mie de stânjeni depărtare împrejur de Ormanlî, creştinii nici nu se ating de racii din baltă. Cum văd om acei raci, cum bat din foarfece. Au băltăreţii de aici o zicală: Fă binele şi-l aruncă în Dunăre; dacă l-a înghiţit un crap, apoi peste nouăzeci şi nouă de ani Dumnezeu are să-şi amintească de fapta ta! Nu ştim cum are să steie la judecata din urmă Suleiman-Beg, pentru tot binele căzut în baltă din pricina lui. Socotim că Dumnezeul lui cu numele de Alah nici n-are să-l mai cheme la cercetare, are să-l lese cufundat în balta lui de smoală topită. De asemeni şi în această lume stăpânul său Mehmet-Sultan, nemaiputându-l suferi în apropierea sa, l-a trimes la surgun aici, la marginea împărăţiei.

Auzind de întâmplarea care-i pe cale să se făptuiască, se poate ca chiar Sultanul să întoarcă fruntea încolo şi să zică: Eh! mai bine şi mai curat în lume este fără acea dihanie pe care am lepădat-o de la faţa noastră!

Între toate aceste vorbe şi poveşti, comisul al doilea Simion Jder îşi păstra cu destulă greutate cumpătul. Abia îşi atinsese buzele de vinul grecesc, mâncase cu stăpânire, făgăduindu-şi pe mai târziu o dezlegare înfricoşată, dacă Dumnezeu se va milostivi acuma să-i scoată din strâmtoarea în care intrau.

La acel ceas oamenii se găseau cam aprinşi, vorbele lor erau destul de amestecate, însă, ceva, Simion putea desluşi. Anume că mezinul Ionuţ se afla în stufăriile de cătră Ormanlî-Ghiol şi cerea un sprijin de la şi săi. Acest copii a avut mai multă minte decât un sfat întreg, cugeta el. Aprinsă inimă, care l-a sculat şi l-a pornit ca în vifor; însă, în cursul drumului, s-a arătat şi judecata, învăţându-l să se folosească de puterea care vine după el.

Ce poate face acuma acest copil şi unde se află? Nu  înceta să-şi puie întrebări chinuite comisul al doilea Simion. După felurite socoteli cu sine însuşi, ajunse la o încheiere dintre cele mai de mirare, anume că numai vorba vistiernicului Cristea are în ea adevărul, cum sămânţa cuprinde în ea floarea viitoare. Căci dacă prevederea lui Ionuţ s-a adeverit şi puterea pe care o aşteaptă a sosit, ei n-are să se mulţămească să iasă din trestii, să se închine, să se supuie şi să plece acasă. Putere, lui îi trebuie ca să desfacă seraiul acelui balaur Suleiman-Beg şi să scoată de la pedeapsă pe Nasta.

Unde poate să fie deci Ionuţ? N-a aşteptat în Cetate, ca să nu fie prins în capcană. A ieşit cu slujitorul său, însă nu se poate depărta prea mult. Chiar dacă ar fi izbândit să se apropie într-un chip oarecare de serai, ori de cetăţuia de ceamur, el nu se poate să nu vie iar în vederea Cetăţii Chiliei, ca să aştepte întâmplările.

În dimineaţa ce vine — urma a-şi cumpăni socotelile Simion Jder — trebuie