În cămara unde era întinsă masa, se adunaseră boierii de ajutor ai jupânului pârcalab: patru care aveau în pază cele patru cornuri ale Cetăţii şi al cincilea stăpânul porţilor, spătarul al treilea Dima Voruntaru.

Părintele Agapie, preotul paraclisului, lipsind, cuviosul Nicodim binecuvântă acea masă îndestulată cu mult peşte.

Dumnealui pârcalabul porunci cuparului să toarne întăi vin dulce de la ostroavele grecilor, apoi se umili astfel cătră călători:

— Domnilor mei cinstiţi oaspeţi, vă rog să iertaţi sărăcia noastră; că noi altceva nu vă putem pune dinainte decât morun, nisetru şi păstrugă, nesuferită hrană de care suntem sătui până în gât, iar acest crap de nouă ocă l-a trimes medelnicerul numai să vă uitaţi la dânsul, că de plăcut ştiu că nu vă place. Dor ne este nouă de păpuşi de brânză şi de ierunci de la ţinutul Neamţului!

Numai după aceste vorbe comisul Manole şi starostele Căliman lepădară orice fel de sfială faţă de cinstitul pârcalab şi-l socotiră prietinul domniilor lor. Întrucâtva fu de folos însăşi mâncarea, ca să îmblânzească desăvârşit privirile lui jupân Manole.

Cuprinzând de după grumaz pe comisul al doilea Simion, bătrânul îl aduse lângă pârcalab.

— Jupâne Goian, întrebă el cu blândeţă, am fi doritori, eu şi feciorul meu Simion, să cunoaştem dacă sosirea noastră v-a fost vestită. Şi unde se găsesc acei oameni care v-au vestit-o?

Pârcalabul Goian îl privi nedumerit.

— Credeam, jupâne comise, răspunse el, că treaba asta s-ar cuveni să fie vorbită între mai puţini. Aşteptam sfârşitul ospăţului, ca să trecem în cămara mea de taină.

— Răspunsul domniei tale mă miră mal mult pe mine, jupâne pârcalabe. Nu putea nimene cunoaşte sosirea noastră.

— Cu toate acestea sosirea domniilor voastre a fost vestită, şi a fost vestită anume de un fecior al domniei tale, care fecior avea la mână carte domnească, pe care carte domnească am pipăit-o şi cetit-o eu singur. Şi acel fecior nu poate să fie decât al domniei tale pentru că are nume Ionuţ şi poreclă Păr-Negru. Mai avea de asemeni semnul pe care-l văd la domnia ta şi la ceştialalţi feciori ai domniei tale.

— În viaţa mea n-am fost mai mirat decât acuma, şopti comisul, după care stătu cu gura căscată, aşteptând o urmare a istorisirii.

— De ce să fi vestit acel prunc sosirea noastră? se trezi el din nou. Şi unde-i acel prunc? Dacă l-ai pus la închisoare, n-ai făcut rău, jupâne pârcalabe.

— Aş socoti, comise, întoarse cuvânt dintr-o lature jupân Goian, că şaga domniei tale nu-i destul de potrivită cu aceste bărbi cărunte ale noastre. Dacă nu s-ar şti anume de ce a venit feciorul domniei tale Ionuţ, n-aţi fi nici domniile voastre aici. A intrat în Cetate cuviincios cu slujitorul său; s-a înfăţişat la mine şi mi-a sărutat mâna: a arătat că va veni o putere după sine, la două ori trei zile. «Dacă nu vine acea putere, atuncea însamnă că hotărârile s-au schimbat, a adăogit el, şi eu de unde mă duc nu cred să mă mai întorc. Însă dacă acea putere, cu părintele meu şi fraţii mei, vine, atuncea nădăjduiesc să pot iarăşi ieşi la lume.» I-am cerut o lămurire mai bună şi el mi-a răspuns că asta e o taină pentru care a jurat. Fiind în slujba măriei sale, să am în el credinţă. Orice-ar săvârşi, să nu mă mire, căci aşa i-i poruncit să facă. Poate să mă învrednicesc acuma să aflu şi eu ce taină se săvârşeşte fără ştirea mea şi de ce iscodire aveţi domniile voastre nevoie. Dacă-i taină legată, vă rog să tăceţi. Dacă se poate spune, nu mă lăsaţi întru neştiinţă. Cum s-a făcut sară, feciorul dumnitale s-a mistuit ori în cer, ori în pământ, căci nu l-am mai văzut. Calul şi straiele sunt aici, lăsate în sama slugilor mele.

Comisul Manole bău un pahar dulce şi ochii i se înfierbântară.

— Cinstite jupâne, grăi el, domniei tale nu se poate şi nici nu se cuvine să-ţi ascund ce este. Află că acest fiu al nostru a fost fugar de-acasă şi noi am pornit întru căutarea lui.

— Înţeleg, încuviinţă zâmbind pârcalabul. Şi acest fugar se poate să fie acuma în prinsoare la turci; iar domniile voastre vă duceţi să-l căutaţi şi să-l scoateţi.

— Întocmai.

— Înţeleg, înţeleg şi mai bine, deoarece vinul grecesc, oricât de tare ar fi, ascuţeşte duhul omenesc. De alte vorbe nu mai am nevoie; poţi să te opreşti aici, cinstite comise Manole. Precât se poate lesne vedea de un om priceput, este aici treabă diplomaticească. Avem nevoie să se afle în lume ce fel de fapte groaznice săvârşesc aceşti ismailiteni care se află în coasta noastră. Nu numai prădăciuni de averi, pojaruri şi morţi, ci şi silnicii de prunci, încât vin părinţii şi fraţii din alt capăt de ţară, să-i caute, primejduindu-şi şi ei vieţile. Deci neguţătorii de pe mări împrăştie vestea până la crai şi împăraţi şi până la papa de la Rîm. Se cuvine, prin urmare, să se scoale iar papa de la Rîm şi să îndemne pe toţi domnii şi craii săi să vie întru sprijin fraţilor lor tot de-o lege creştinească. Să se ridice iar oşti împotriva necredincioşilor cum s-a mai făcut odinioară, în vremea fericitului întru pomenire Iancu-Vodă de la Ardeal.

Bătrânul Manole înmărmuri, nemaifiind în stare să întoarne pe pârcalab cătră un adevăr mic şi de aşa de puţină însemnătate. Îi veni în sprijin numaidecât neguţătorul Dămian, nu cu vorbe, ci cu o privire ascuţită de încuviinţare spre înfierbântatul vorbitor. De asemeni vistiernicul Cristea nu se putu opri să nu arate că domnia sa de la începutul începutului a fost de partea săbiei. — Războiul trebuie pornit fără de nici o întârziere! încheie dumnealui bătând cu pumnul în masă.

— Eu îmi spăl mânile şi nu ştiu nimica, râdea pârcalabul, închinând alt pahar şi îndemnând şi pe bătrânul comis să nu rămâie în urmă; eu şi cu măria sa ne spălăm mânile şi nu ştim nimica. Ne mirăm numai de asemenea fapte, de care sunt vinovaţi numai ismailitenii şi trimetem cărţi la domni şi crai. Nu