Printre ostroavele mărunte din sus, de sub stăpânirea lui Dumnezeu şi a jivinilor, umblau plăvii mişcătoare minate de vânt, poposind când ici, când dincolo, căutând o ancoră de pace în tainiţile acelor întinderi. Apele se răsfirau în gîrle şi în stufuri, ocoleau depărtări de multe mile şi se întorceau iarăşi la matcă. Era sub luciu domnia peştilor, care intrau odată cu viiturile primăverii în limanuri odihnite, să-şi puie icrele în bătaia soarelui, ca să sporească din nou miliardele generaţiilor; iar deasupra, în necontenita prefacere a luncilor şi stufurilor, era cealaltă domnie a sălbătăciunilor aripate, oprite aici în popas din toate părţile lumii.

Călăreţii descălecară lângă bordeiele străjii celei mici a Cetăţii, săpate în râpa malului. Neguţătorul Dămian trecu înainte şi înfăţişa hotnogului cartea Domniei. Cum fu înţeles cuprinsul ei şi cunoscută pecetea roşă, slujitorii se închinară. Grăbiră a trage şăicile, ca să nu sufere întârziere slujba măriei sale. Poftiră pe cinstiţii boieri cu tot cu cai şi slujitori pe podină, stupind în palme şi apucară vâslele.

Era un loc ş-un ceas de mare singurătate a oamenilor; însă prin văzduh, din luncile desfrunzite, începură a trece cu repeziciune pe deasupra raţe sălbatice. Deasupra raţelor călătorii auziră gârliţi. De la unghiul de gârliţi rămaseră apoi aţintiţi asupra unei învăluiri măreţe de pelicani albi, care se suiră până în bolta cerului şi coborâră ca într-un joc de fulgi spre flamura albastră a turnului Cetăţii. Acea flamură a lui Ştefan-Vodă, desfăcută de vânt, avea pe ea capul de bour, cusut cu fir de aur.

Oştenii de pe ziduri, rezemaţi în suliţi cu baltag, păruseră a urmări şi ei zborul înalt al pelicanilor; străjerul de deasupra porţilor nu dădu semn de trâmbiţă decât după ce şaica ajunse la celălalt mal. Comisul cel bătrân încalecă şi trecu singur înainte, în pas, oprindu-se la punte. Îl privea, din firida de deasupra porţii, un slujitor a cărui înfăţişare nu părea deloc duşmănoasă, cunoscând îmbrăcămintea curtenilor lui Vodă.

Bătrânul comis ridică braţul drept şi pofti să vorbească. Oşteanul de sus strigă din firidă:

— Dacă-i slujba măriei sale, jupânul pârcalab al nostru a poruncit să se deie drumul fără de nici o întârziere.

— Venim de la Suceava, răspunse comisul: noi suntem Manole Păr-Negru de la Timiş; avem carte de la Vodă.

— Ştim, zâmbi oşteanul de sus, aplecând fruntea.

La porunca lui, puntea scrâşni pe lanţuri şi porţile se deschiseră. Nu cu puţină mirare, însă cu osebită mândrie, jupân Manole trecu. Soţii săi şi slujitorii îl ajunseră numaidecât din urmă.

Coborî de sus oşteanul şi pofti să vadă cartea. Neguţătorul Dămian i-o înfăţişă. Oşteanul râse:

— Numele meu e Dima Voruntaru, dădu el lămurire, şi mă aflu căpitan la aceste porţi de două luni. De când am descălicat aici, n-am văzut decât alaltăieri obraz de om pământean întăia oară; şi astăzi văd de-al doilea. Să sărut pecetea măriei sale şi să vă poftesc să ne daţi veşti din lume. Vă roagă jupânul pârcalab Goian să nu-l lipsiţi prea mult de plăcută vedere a obrazurilor domniilor voastre. Este întinsă la cămările pârcălăbiei masă; în fiecare, sară cercăm să ne mângâiem de singurătatea noastră.

Asemenea bunăvoinţă care-i întâmpina din cel dintăi ceas înlătură o parte din truda oaspeţilor. Le aducea însă oarecare nedumerire, părându-li-se că sunt aşteptaţi. Înaintea lor însă nu avusese chip să treacă nimeni din urmă. Iar între cei pomeniţi că ar fi intrat cu două zile înainte, care ar fi fost acela să ştie cine vine în urmă? Să fie băietul? punea întrebare comisul cătră starostele Nechifor. Ce îndrăzneală ar fi avut Ionuţ să vie la Cetate? Şi de ce să vie într-o prinsoare, când el tocmai s-a silit să fie singur, ca să poată trece la Turc pentru nebunia lui? Dar numai el putea bănui că va fi urmărit de ai săi.

— Daca-i el, mormăi bătrânul comis, mă bucur, căci îl găsim aici. Pot să-l mustru pentru osteneala noastră, însă nu prea tare.

Comisul al doilea Simion era mai puţin nedumerit.

— Tătuţă, vorbi el, oştenii de aici mi se pare mie că se bucură de orice obraz creştinesc, de aceea stau cu masa întinsă până la al unsprezecelea ceas, dorind oaspeţi. Băietul n-a avut ce căuta aici. Dac-a ajuns la mal, a şi trecut pe furiş în ostrovul de unde se zăreau suind în sus fumuri. Dacă n-a ajuns, trebuie să întocmim o pază, ca să-l prindem când va vrea să treacă. Prin alt loc decât pe la cherhanale şi colibele pescarilor, nu se poate să treacă; şi trecerea nu şi-o poate face decât în vremea nopţii. Iar dac-a apucat a trece, treaba noastră mi se pare cu mult mai grea. Aici nu-i loc deschis, să vezi. Nu-i nici târg, să te strecori printre mulţime. Iar dacă-i cetate, un singur om n-o poate împresura. Ori şede în stuh între dihănii şi se subţiază de foame; ori iese la vedere şi-l păleşte în frunte cel dintăi nelegiuit.

— Socot eu, comise al doilea Simioane, mormăi bătrânul, că n-ai venit după mine, până aici, ca să mă amărăşti cu asemenea vorbe. Să cerem mai bine acestui vrednic oştean să ne ducă la mai-marele său.

Călătorii îşi lăsaseră în sama slugilor caii şi armele şi se grăbeau să vadă masa întinsă despre care se pomenise.

— Înţelept este, zise Dămian tatălui său, ca să mâncăm întăi. După aceea, supărarea are să ni se pară împuţinată.

Dumnealui Golan Albu, pârcalab, primi pe trimeşii măriei sale cu fruntea descoperită, închinându-şi spre ei pletele-i cărunte. Era îmbrăcat cu strai scump şi purta la gât lanţ cu zale de aur.

— Noi cunoaştem de mult pe cinstitul comis Manole, binevoi el să vorbească; şi-l ştim mai ales din faptele lui, în vremea când luminăţia sa stăpânul nostru era la munteni. Nu înţeleg de ce după aceea nu s-a arătat la curte şi s-a poprit într-o singurătate, sub nişte munţi.

— M-am poprit tot pentru slujba stăpânului meu, zâmbi comisul Manole, aşa cum domnia ta ai venit în altă singurătate, pentru acelaşi lucru.

— Într-adevăr, suspină jupânul pârcalab; şi încă într-această singurătate nu adie miroaznă plăcută de la brad; aproape de noi sălăşluieşte Suleiman-Beg; câteodată suflă putreziciune dinspre el,