Sfatul ascultă cu mirare asemenea vorbe.

Starostele Căliman se plecă la urechea comisului Manole şi zise destul de tare:

— Mie mi-au plăcut totdeauna neguţătorii mai mult decât curtenii măriei sale. Aşa acuma, domnia sa Hărman, chelarul, nu găseşte de cuviinţă să puie un ulcior de vin pe această cinstită masă!

Vistiernicul Cristea, care de mai de mult se frământa simţind bolduri la limbă şi socotindu-se părăsit de cuvenita laudă, găsi prilej să se ridice cu îndârjire şi să arate că, oricât de bună ar fi iscusinţa şi blândeţa unora, cu necredincioşii nu se poate face nimica; şi, după cum a dovedit luminăţia sa Ştefan-Vodă, de la spurcatul Mehmet nu poţi lua înapoi ce e al tău decât cu arma.

— Aşa că, dacă nu se poate altminteri, noi intrăm acolo şi batem război.

— Eu şi cu fratele nostru cuviosul Nicodim nu ne pricepem bine ce-avem de făcut, mărturisi comisul al doilea Simion. Poate să facem negoţ, poate să tragem sabia; dar până ce n-om sta la faţa locului, părintele nostru comisul nu ne poate porunci aşa — ori altfel. Aş îndrăzni să arăt luminatului sfat că se apropie miezul nopţii şi băietul fuge cu treizeci de ceasuri înaintea noastră; deci e vremea să încălicăm.

— Ptiu, drace! îşi scutură pletele starostele Nechifor, mi se pare mie că toţi au dreptate. Am şi eu, carele n-am pus în gură pită şi vin de la ceasul al treilea al dimineţii. Dacă dumnealui comisul porunceşte să vie caii, apoi n-avem alta de făcut decât să ne sculăm de aici şi să ne ducem.

— Să vie caii, mormăi posomorât comisul Manole Păr-Negru, iar Dămian să puie în sân cartea măriei sale.

CAPITOLUL XVII

UNDE ŞI CUM L-AU GĂSIT JDERII CEI MARI PE CEL MEZIN ŞI CE AU FĂPTUIT CU TOŢII ÎN ACEL LOC

Comisul Manole Jder îndreptă drumul domniei sale şi al soţilor săi întăi la Ştefăneşti, după aceea mereu în lungul Prutului. Erau de toţi şase stăpâni şi cinci slujitori. Dămian neguţătorul şi ieromonahul Nicodim se aflau fără slugi ale lor; însă, la orice popas, se găsea un creştin care să vie să se închine cu mirare la scara acelui boier cu comanac şi cu sabie; iar Dămian găsea tot aşa de repede împrejurul său slujbă, întrucât nu uita să sune în palmă trei grivne cu pajură crăiască, pe care poftea să le lepede cuiva, neavând ce face cu ele.

Două zile, vremea a ţinut nouroasă. Într-a treia zi ieşi soarele de toamnă peste lunci pustii şi mirişti arse.

La trei poşte domneşti, îşi schimbară caii. Slujitorii deschingau şi puneau la pământ şăile cu tot tacâmul lor, iar argaţii căpităniei de poştă se duceau prin nişte râpi, să caute cai hodiniţi. Asemenea cai, care nu se găsesc decât la apa Prutului, au o înfăţişare întru totul deosebită decât a altor cai de pe lume. Îmbrăcămintea li-i de păr des şi gros; par mici de stat, mai ales pentru că au capul mare; ştiu a răbda de foame; pot sta iarna în crivăţ, fără adăpost, şi nici nu le pasă; fug iepureşte cu călăreţul lor şi cotesc numai din când în când cătră apa Prutului, în care se adapă des şi cu mare plăcere. Au copitele late, ca pentru locuri mocirloase, şi nu li se aude rânchezatul, ca să nu-i simtă lupii din zăvoaie şi păpurişuri. Vistiernicul Cristea îi privea cu îndoială şi dispreţ, şi nu voia să primească sub sine pe cei care aveau cozile încâlcite cu scai.

Din jos de Fălciu, urmăritorii lui Jder cel mititel apucară la Cahul, apoi se apropiară de bălţile cele mari şi ocoliră Catlabuga, ţinând după aceea calea împotriva vântului şi cătră mirosul sărat al mării.

Într-a cincea zi, într-o sâmbătă, văzură departe, la marginea dumbrăvilor şi dincolo de luciul Dunării Cetatea Chiliei.

Calea, aici, era printre locuri deşerte împodobite cu bolândari de stepă, pe pămătufurile cărora se zbăteau şi scânteiau acele fire neţesute, numite de pământeni matasa-morţilor. Nu se zăreau sate aşezate, cât cuprindea ochiul: era un pământ la linia fluviului, supus puhoaielor şi uneori războiului. Dintr-o lature a umbletului călătorilor se ridică greoi un cârd de dropii, fâlfâind întăi cătră soarele asfinţitului şi cufundându-se după aceea într-o zare plumburie.

— Pe aici, astăzi, n-a trecut nimeni, băgă de samă comisul Simion.

Adevărat că drumurile pe uscat erau puţin umblate în acea parte de ţară, iar drumul de negoţ al Chiliei era mai mult pe apă în lungul malului, coborând de cătră Galaţi. Vasele se întorceau spre acest mare târg fie sub vântrele, fie trase la edec.

Nu se putea şti de pe acuma dacă fugarul a stârnit ieri ori alaltăieri aceleaşi dropii. Drumul lui se poate să fi fost prin altă parte. Poate a nimerit la malul apei prin altă ieşire şi a coborât cu pescarii în ostroave.

Călăreţii îşi aruncau ca pe nişte mingi asemenea prepusuri, umblând înşiraţi unul după altul. Luarea-aminte în acelaşi timp le era atrasă de acea zidire zimţuită de cărămidă şi piatră, care creştea încet-încet în soarele pieziş. când Cetatea se desfăcu în întregime, oglindindu-se răsturnat în balta aprinsă, luci în zare şi aria mării, încovoiată spre streşina cerului.

În partea de curgere a Dunării, se grămădeau păduri de sălcii spre ostroave vechi şi plăvii nouă. Revărsarea acelui braţ multiplu, căruia grecii vechi îi spuseseră Licostom, adică Gura Lupului, mânca întruna din hotarul mării, îmbulzind an cu an mâluri, sporind domnia luncilor şi a apelor dulci. Corăbiile se apropiau acuma de Cetate prin canaluri. Între pustia apelor pontice şi meterezuri, crescuseră în cinci ani sălcii răsfirate, în care cânta cucul primăvara.

În Dunărea mai veche, se întemeiaseră stejărişuri. Sforul apelor, cu mare lărgime, bătea în ţărmul moldovenesc, unde malul era împodobit cu câteva colibe de pescari şi cherhanale.

În ţărmul celalalt, întăi stătea Cetatea, stăpânind intrările. După acest colţ întărit cu oşti şi tunet, se desfăcea alt braţ care închidea alt ostrov. Aici începea împărăţia neagră. Într-acolo apa se posomora de umbra pădurii. Peste vârfurile stejarilor, se înălţau fumuri de alte aşezări omeneşti. Acest loc avea poreclă străină: Ormanlî-Ghiol; în el se afla cetăţuie de ceamur şi strajă