— Slujba măriei sale! adăogi cuvioşia sa.

Comisul Simion se ţinea cuviincios mai în urmă, socotindu-se cel mai mititel. Trecu fratelui său sabia, ca s-o sune spre străjeri.

— Trebuie să mă întorc în noaptea asta la postul şi rugăciunile mele, îi şopti nu fără oarecare voie bună călugărul; căci păcătuiesc în faţa lui Dumnezeu.

Primi totuşi arma şi o păstră.

Căpitanul de la porţi veni peste punte, ca să-i cunoască şi-i pofti înăuntru.

Cum ajunseră şi descălecară, îi împresurară slujitorii. Un aprod îi desfăcu de straie şi-i călăuzi într-o cămară largă şi bine luminată cu luminări de seu. La un capăt de masă lungă, stătea aplecat asupra unui pergament proaspăt ieşit de la logofeţie un bărbat subţiratic, cu puţină barbă şi cu părul mai scurt tăiat decât al moldovenilor, îmbrăcămintea lui era întunecată; la cingătoare n-avea decât o singură armă pe care o purta în dreapta şi puţin îndărăt. Acea armă scurtă era un stilet veneţian cu mâner de argint. La stânga şi la dreapta lui, în laturile mesei, se ţineau pe scaune fără spătar, aplecaţi şi ei deasupra pergamentului, bătrânul comis Manole Păr-Negru şi feciorul său vistiernicul Cristea.

Cum intrară ceilalţi trei oaspeţi ai Domniei, cetitorul subţiratic cu strai întunecat împinse la o parte cartea domnească şi se repezi asupra călugărului sărutându-i mâna dreaptă. În acelaşi timp fu cuprins şi de Simion. Umblând de la unul la altul, în îmbrăţişări repetate, acel bărbat, care era Dămian neguţătorul, şchiopăta abia văzut din stânga. Pe obrazul lui brăzdat de timpuriu apăru puţin zâmbet. Stătu fără cuvinte între fraţii săi. După aceea trecu la starostele Căliman, care-şi căuta loc lângă comisul Manole. Amândoi bătrânii se uitară de asemenea unul la altul, socotind că n-au nevoie de vorbe în acel ceas.

Neguţătorul Dămian îşi plecă fruntea lingă umărul bătrânului Căliman. Cu pasu-i uşor alicnit se duse să-şi ia locul în capătul mesei şi trase iar cătră sine cartea.

Simion şi Nicoară luară şi ei loc la sfatul de război.

— Poftesc pe Dămian să mai îngăduie, grăi, cu posomorala-i obişnuită, bătrânul comis. Trebuie să spunem fiului nostru Simion, şi altui fiu al nostru părintele Nicodim, precum şi cinstitului staroste Căliman, cum ne-a primit măria sa îndată ce-am ajuns la Cetate, ascultându-ne cu multă milă. Ne pare rău, cinstite al nostru comis, a zis măria sa, că a intrat în astfel de primejdie un oştean tânăr al nostru, întru care noi aveam nădejde pe mai târziu.

Eu am stat în genunchi în faţa măriei sale şi l-am rugat să-mi deie drumul ca să-mi caut copilul.

— Ridică-te, cinstite comise Manole, a grăit măria sa, şi aşează-te în faţa noastră ca un prietin şi ca un frate mai mare. Ai stătut cu mine altădată în primejdie; se cuvine să-ţi răspund şi eu acuma. Îţi dau domnia mea carte, cu care să te înfăţişezi oriunde la dregătorii noştri. Dacă băietul a trecut dincolo şi ai nevoie de oşteni, ţi se vor da oşteni. După ce-l prinzi, adămi-l, ca să-l cert şi eu.

După aceea măria sa a zâmbit a râde, bătându-mă pe spate:

— Să ştii, comise Manole, a zis măria sa, că acest prunc a săvârşit o faptă ce-mi place.

Cinstitul staroste Căliman mormăi la locul lui, lângă urechea bătrânului comis:

— Îi place măriei sale, căci pruncul nu e al său.

Bătrânul Manole Păr-Negru îşi încreţi fruntea şi privi în jur.

— Acuma, zise el, poftesc pe fiul nostru Dămian să cetească.

Cei de faţă se foiră şi se aşezară mai bine pe scaune. Neguţătorul prinse a ceti şi a tălmăci în acelaşi timp, trudnic, cartea măriei sale:

«Din mila lui Dumnezeu noi Ştefan-Voievod, Domnul Ţării Moldovei, facem cunoscut, cu această carte a domniei noastre, tuturor dregătorilor noştri mari şi mici, să deie, după a sa cerere, orice fel de sprijin de cai, arme şi slujitori, credinciosului nostru comis Manole Păr-Negru, carele se duce în Ţara-de-Jos pentru a săvârşi treburi ale domniei noastre. Nimene să nu cuteze a face într-alt chip, văzând pecetea noastră la această carte. Scrisu-s-a în Cetatea Sucevii, s-a atârnat pecetea şi s-a dat în mâna comisului Manole de cătră domnia sa Toma logofăt, octomvrie, zintăi.»

Ciudat glas, ca de cântec, avea neguţătorul Dămian. Un glas care învăluia plăcut urechea ascultătorilor.

Ieromonahul îl privea, zâmbind. După cât ştia cuvioşia sa, toţi neguţătorii lioveni învăţau, în acea vreme, asemenea meşteşug, ca să poată cumpăra ieftin şi vinde scump. Deci tuturor plăcea cartea măriei sale.

— Socot eu, urmă neguţătorul, privind pe rând pe toţi cei de faţă, că cel mai vinovat pentru neplăcerea părintelui nostru sunt eu. Necunoscând bine suferinţa fratelui nostru mezin, am trimes pe sluga mea Iosip să spuie felurite veşti la Timiş. Iar greşala n-am cunoscut-o decât după ce Iosip s-a întors la mine. Iar astăzi am văzut şi pe părintele meu, alergând la măria sa. L-am rugat pe părintele meu să mă ierte şi domnia sa m-a iertat. Dar eu socot că greşala totuşi trebuie să mi-o plătesc în bani cu dreptate cântăriţi. Am cu mine, deci, destul ca să cumpărăm ce ne lipseşte, să plătim cai proaspeţi, s-ajungem cât mai degrabă la Chilia şi acolo, dacă ne va face trebuinţă, pe lângă slujitorii măriei sale, să năimim şi slujitori străini. Acolo, mă gândesc eu, fratele nostru nu poate face nici o răutate, ca să-i cadă capul. Ce poate face alta decât să umble, întrebând de-o fată? Iar haremurile fiind închise şi eunucii muţi, el nimica nu poate afla. Cât umblă el întrebând, noi dăm de dânsul şi, dacă trebuie să-l răscumpărăm, stăm la tocmeală, îl târguim şi-l răscumpărăm; dacă nu-l putem răscumpăra, îl luăm cu de-a sila. Toate în viaţă sunt neguţătorie. După moarte, de asemeni, Dumnezeu cântăreşte ca un drept-neguţător toate ale noastre.

Poftesc pe părintele nostru, sfârşi râzând Dămian, să mă primească şi pe mine tovarăş fără câştig la afacere. Eu mai ales pot duce înainte cartea măriei sale, plecându-mă la anii dregători şi uitându-mă de sus la alţii. Dacă trebuie, găsesc între supuşii lui Mehmet misiţi care să înlesnească târguiala. Un neguţător are datoria să cunoască pretutindeni orice, să lege, să deslege, să cumpere, să vândă, nu ca să agonisească aur, ci ca să