şi întâmpină pe comis în pridvor. Îl cuprinse de după grumaz şi-l sărută, apoi îl binecuvântă asupra frunţii, după care se trase un pas. Întoarse pe fratele său cu faţa spre lumină şi-l privi eu luare-aminte.

Îl întrebă cu glas scăzut:

— Acasă e bine?

— Muţa e bine, răspunse comisul Simion, numaicât mâhnită tare pentru nebunia pe care ai aflat-o şi cuvioşia ta.

— N-am aflat nimic.

— Ba ai aflat, căci am trimes om să întrebe de Ionuţ. Băietul a plecat după dragostea lui.

Călugărul trase în casă după sine pe comis şi ascultă nu cu prea multă uimire lămuririle.

— Am înţeles că în acel copil e pulbere de puşcă, suspină el.

Privi fără să vadă ceea ce scrisese şi împinse cu palma ia o parte cartea deschisă. Se înălţă după aceea în picioare şi se învârti de câteva ori prin chilie, ca într-o cuşcă cu gratii.

Păru că se linişteşte. Întoarse ochii spre Simion cercetându-l.

— Văd că ai la tine armele.

— Da, căci mă duc după tătuţă, la Suceava.

— Şi de la Suceava?

— De la Suceava, tot înainte. Aştept numai să vie din urmă starostele Nechifor; cum vine, nu mai stau nici o clipă.

— Ai vreme până atuncea să îmbuci ceva. Nu poţi găsi la mine decât mâncare călugărească, dar trebuie să te mulţămeşti şi cu aceea. Înţeleg c-ai venit pentru iertarea noastră; se poate să nu ne mai vedem. În pustia întru care mă aflu, nu încetez de a mă ruga pentru toţi şi mai ales pentru dumneata, Simioane. Am fost în zilele noastre ca doi căluţi fără grijă de la Timiş; iar pe urmă a venit peste noi un vârtej ca şi acesta care-l poartă pe Ionuţ. Eu mi-am găsit aicea mângâierea şi pacea; nu ştiu domnia ta dacă mai ai rana deschisă.

— Părinte Nicodim şi frate Nicoară, zâmbi Simion, trăiesc şi eu cum dă Dumnezeu. Numai câteodată mă uit într-un izvor alinat şi văd semnul prostiilor de altădată.  Atuncea îmi vine să încalic, să dau fuga până aici, să te îmbrăţişez şi să ieşim iar la lume. Mă gândesc că poate ni se cuvine să facem şi altceva. Mă ispitea, la Lipinţi, Vodă, zicând că are nevoie de alţi boieri decât cei vechi.

— Oi, frate dragă, suspină monahul, drumul domniei tale e deschis. Pe mine iartă-mă şi lasă-mă aici.

— Părinte Nicodim, noi amândoi am fost cea dintăi păreche dintre feciorii comisului. Nu mi se cuvine să ies singur.

— Însă eu, bădiţă Simioane, sunt îngropat aicea şi uitat.

Comisul al doilea oftă cu mare sfâşiere a sufletului; încât călugărul se opri, aţintindu-l îndelung. După aceea prinse iar a se frământa, umblând prin cuşcă.

— Ascultă, bădiţă Simioane, grăi monahul dintr-odată, poticnindu-se asupra fratelui său. Pentru ce ai venit să mă tulburi? Deschide uşa ca să ies şi du-mă la porunca ta.

Simion clătină din cap.

— Nu-ţi poruncesc eu, părinte Nicodim. Muţa noastră-i slabă, părintele nostru-i bătrân. Trebuie să le ocrotim zilele pe care le mai au.

— Bine, se umili călugărul. Să încalic şi eu pe un asin, cum se cuvine tagmei noastre, să iau o carte şi să vă urmez, ca să vă ajut cu rugăciunile mele şi, dac-om găsi pe răzvrătit, să-l îmblânzesc şi să-l înduplec.

Cei trei călăreţi, urmaţi de slujitorul comisului Simion, ieşiră de la mănăstire într-un târziu, după-amiază. Când suiră sus pe opcină între brazi, ca să coboare după aceea la Râşca, sună din urmă stâns toaca, pe urmă cântară clopotele, prin cernerea negurei. Erau tustrei înfăşuraţi în contăşuri de pănură, şi purtau glugă. Cel mai înfricoşat la înfăţişare, din pricina bărbii şi comanacului, era cuviosul Nicodim.

În lipsă de asin, călugărul fusese nevoit să încalece un cal mănăstiresc, dintre cei care rătăceau pe sub pădure, împrumutase de la stăreţie o şa naltă cu scări de lemn; pusese pe dânsul un strai larg ca pentru acea vreme de toamnă şi comisul îl poftise să treacă înainte pe poteca muntelui, ca să sperie jivinele şi arătările umbrei. Dacă ar fi ieşit hoţi în acea vreme în faţa unui asemenea călăreţ, care se înălţa cu comanacul până între cetini, numaidecât s-ar fi prăvălit într-o parte în râpă socotind că dă peste dânşii un moroi al pădurii.

— Eu credeam să-mi schimb la Suceava această cuvioasă înfăţişare, zise părintele Nicodim cătră fratele său mai mare. Din ceea ce spui domnia ta, văd că-i mai bine să mă duc aşa înainte. Se vor milostivi slujitorii măriei sale să-mi împrumute o suliţă, ca să nu fiu cu mâna goală; încolo nu mai am nevoie de nimica. Văd că trebuie să mă duc înainte, ori ca să vă fiu domniilor voastre de mângâiere, ori ca să fiu altora spaimă.

— Mai mult ca să facem spaimă altora avem noi trebuinţă, fu de părere cinstitul staroste al vânătorilor.

La al treilea ceas al nopţii, printr-o întunecime deasă şi prin ploaie, un străjer răcni într-adevăr, cu groază, la marginea drumului.

— Care-i acolo? Stăi pe loc. Ce matahală-i asta?

Era la locul unde se desface calea în două: un drum apucă spre târg şi altul spre Cetatea Sucevii.

La răcnetul caraulei. călugărul răspunse cu blîndeţă:

— Oameni buni, cinstite oştene. Dumnezeu să te binecuvânteze!

Umbra străjerului se întorsese iar la drum, cu suliţa aplecată.

— Cine sunteţi domniile voastre?

— Suntem oameni de la Timiş. Ne ducem la Suceava. Avem treabă la Domnie.

— Dacă sunteţi de la Timiş, atuncea îl căutaţi pe comisul Manole Păr-Negru.

— Întocmai, cinstite oştene.

— Atuncea staţi pe loc şi nu treceţi mai departe. Treceţi domniile voastre la dreapta şi apucaţi drumul Cetăţii. A ieşit poruncă la poartă de la luminăţia sa ca să treceţi ori şi la care ceas aţi veni. Dumnealui comisul Manole Păr-Negru vă aşteaptă înlăuntrul Cetăţii, la odăile chelarului măriei sale. Acolo s-au dus şi alţii care au mai venit în noaptea asta.

Călăreţii trecură la Cetate, bucurându-se de această întăi biruinţă. Auziră de departe chemările străjerilor de pe ziduri şi din turn, prin pâclă. La o cotitură, văzură pâlpâind făchii de răşină sub bolta neagră a porţii.

— Oameni de la Timiş şi de la sfântă mănăstire Neamţul, strigă cu glas gros cuviosul Nicodim.

Năştea în el iarăşi plăcerea uitată a călăreţului care se simte