grăbea, prin ziua fără soare, cătră Târgul Neamţu. Ocolind pe sub cetăţuie, trecu la pas prin apa Ozanei şi apoi la aşezarea starostelui Nechifor. Ograda era goală; feciorii se aflau în munte cu cânii cei mari, împresurând un mistreţ, care le făcea trebuinţă. Sicriul cel în care se dădea orz la cai de-o bucată de vreme sta în preajma fântânii într-o rână şi spart la o coastă. Bătrânul îşi scoase capu-i pleşuv printr-o uşă scundă şi se bucură de vederea comisului al doilea.

— Oare ce să se fi întâmplat? întrebă el cu zâmbetu-i încreţit şi strâmb, ce să se fi întâmplat de ies la lume sihastrii? Într-o zi ca asta s-ar fi cuvenit să fie soarele la arătare, ca să aibă de ce se mira.

— Am mai ieşit, uncheşule, ş-acum şase săptămâni.

— Se poate; atunci ai făcut trebuinţă măriei sale. Acuma ce va mai fi fiind? Dac-ai descălicat şi binevoieşti a pofti în casă, să mă aştepţi numai o ţâră, până ce-oi aduce un pahar de vin, ca să-ţi fie limba mai dulce.

Comisul intră după staroste, dădu solemn buna-ziua şi se aşeză la locul de cinste, sub culme, pe patul din fund, împodobit cu scorţuri.

— Te poftesc, cinstite staroste, vorbi Simion Jder, să nu te osteneşti că limba mea nu se poate îndulci şi vestea pe care ai s-o afli nu-i bună. Ionuţ mezinul nostru e fugar de-acasă de ieri dimineaţă.

— Ptiu, drace! de asta s-a oprit aici şi a întrebat de el un slujitor de la Timiş. Cu toate acestea eu am dormit fără grijă. Ciolan bătrân şi minte puţină. Trebuia să mă scol, să ies şi să întreb eu pe acel slujitor. Nici nu mi-a venit după aceea în cap să încalic şi să vin eu până la Timiş să aflu ce este.

— Apoi ai fi aflat, cinstite staroste Nechifor, că, în vremea cât a fost copil de casă la curtea măriei sale, băietul a dat peste o dragoste. Şi acea dragoste, căzând în robie la nohai, a fost vândută la un turc din olatul Dunării.

— Înţeleg, răcni starostele Căliman, sculându-se în picioare cât era de lung şi bătând cu pumnul în grindă. Acel copil n-a găsit altceva mai bun de făcut pe lumea asta, decât să se ducă să-şi scoată dragostea de la Turc.

— Întocmai, cinstite staroste.

— Ei? şi ce gând are comisul Manole?

— Comisul Manole a purces din astă dimineaţă. După ce trec pe la fratele nostru, părintele Nicodim, îl ajung şi eu pe comis din urmă. Vine şi vistiernicul Cristea. La Suceava, găsim pe celalt frate al nostru, Dămian.

— Da' ce să căutaţi domniile voastre la Suceava, comise Simioane? Nu vedeţi domniile voastre câte răutăţi se iscă la curtea măriei sale? Acolo şede Vodă ca un cerb frumos cu stea în frunte, iar împrejurul cerbului numai jivine. Am să-i spun eu odată măriei sale că eu trimet de aicea tot felul de bunătăţi, pe care le prind în codrii măriei sale şi în apele măriei sale; şi am aflat că păstrăvii pe care i-am juruit pentru sfinţirea Putnei, ca să se afle acolo pe masa măriei sale, au ajuns în altă parte şi i-au crompăit alţii; iar un mistreţ pe care l-am trimes la Suceava, cum a intrat în Cetate, a făcut picioare. De asemenea şi-au luat zborul nişte ierunci. Am să-i spun aşa măriei sale, că-i stau în preajmă prea mulţi lupi şi dihori. Tare i-aş dezbrăca eu pe aceştia de piele, ca să-şi plătească stricăciunile ce-au săvârşit. Zău dacă nu-mi vine să încalic şi să mă duc să găsesc pe comisul Manole. Fiind doi, m-oi simţi mai în putere ş-oi spune cu îndrăzneală cele cuvenite. Dar iarăşi mă întorc şi zic că cinstitul comis, are altă grijă. Ptiu, drace! Cum am să dorm eu la noapte?' căci văd că acel copil fără minte se duce în primejdie! Dacă nu m-oi grăbi să mă gândesc acuma, apoi mâni iar am să aflu că-s ciolan bătrân care nu mai preţuiesc nici, o leţcaie. Acuma pricep eu de ce-au ieşit sihaştrii la lume.

— Într-adevăr, de aceea au ieşit, cinstite staroste.

— Ei, apoi să afle sihaştrii că se ridică în scări şi Nechifor Căliman pentru prietinii săi şi pentru acel prunc pe care el l-a ocrotit întăi. Ştim noi, eu şi comisul Manole, unele şi altele.

— Ştiu întrucâtva şi sihaştrii, cinstite staroste.

— Atuncea au ştiut c-am să umblu şi eu la Turc.

— Au ştiut, uncheşule.

— Ptiu, drace! Şi în care loc trebuie s-ajungem noi?

— Trebuie s-ajungem dincolo de Dunăre, în olatul Chiliei.

— Iaca-i bun, am mai fost noi pe-acolo, eu şi comisul Manole. Eu nu-ţi spun domniei tale să stai şi să mă aştepţi, căci treaba moşnegilor e cu negăială. Dacă te duci la mănăstire la Neamţu la celalalt frate al domniilor voastre, apoi te-ajung eu din urmă. Te poftesc să nu porneşti de-acolo fără starostele Căliman.

După ce se zvârli în şa, comisul Simion umblă cu repeziciune până la mănăstire şi opri la poarta ieromonahului Nicodim, în vremea amiezii.

În acel loc, sub munte, se mişca printre poieni o negură, din care picura umezeală. Chilia cuviosului Nicodim era plină de o umbră pustie. La geamul dinspre răsărit, unde era streşina mai îngustă, se afla singurul loc prielnic de cetit şi de scris slove pe dosul scoarţelor. Din spate, băteau flăcările de la sobă. Pe măsuţa de la ferestruică, sta un ceaslov, caligrafiat cu înflorituri. Asupra acestui ceaslov, pe foaia scorţoasă din urmă, sta aplecat cuviosul Nicodim, cugetând câţi ani sunt de la o întâmplare veche, a cărei amintire o înmormântase în sine. În acea zi de negură, de singurătate desăvârşită şi gânduri de mâhnire, se ridicau întâmplările trecutului ca fantasme cenuşii. Ca să le depărteze de la sine, călugărul se Închinase şi cetise vorbe de mângâiere. Apoi îşi adusese pană şi cerneală şi însemnase cu luare-aminte aceste vorbe:

«Ceaslov sfântă carte care este a ieromonahului Nicodim. Doamne, miluieşte pe smerit robul tău.»

Când se pregătea să scrie ziua, adică întăi octomvrie, şi anul, adică 6978, auzi afară glasul lui Simion. Sări de la locul său, deschise pe rând două uşi