— Ştiu, vistiernice Cristea. Mai avem paisprezece zile până ce împlinim doi ani de la nuntă; pe urmă ai să începi iar a te hărnici.

— Nu cred, jupâneasă Candachie. Am auzit eu odată pe fratele meu părintele Nicodim spunând o poveste despre tinereţă fără bătrâneţă şi frumuseţă fără ofilire. Asta nu-i laudă; ci har de la Dumnezeu.

Candachia râse cu dulceaţă.

— Ah-ah! cunosc eu meşteşugul domniei tale de vorbe. Nu mai sta. Pune-ţi repede straiul şi lanţugul. Mă uit afară şi văd că avem oaspete pe cumnatul Simion.

— Simion? se miră nespus vistiernicul. Nu-l ştiam cu asemenea obicei; el şede sihastru la herghelie.

— Ba-i chiar el, şi nu pricep de ce vine aşa de aprig. Are cu el armele. Să ştii că s-a întâmplat ceva la Timiş!

— Puşchea pe limba dumnitale, Candachie, strigă spăriat vistiernicul. Poate-i slabă rauţa! Unde mi-i calul? Să mă duc în clipă!

— Stai liniştit, nu-i asta! îl opri cu agerime tânăra jupâneasă.

Cu aceste vorbe, feri în dreapta şi-n stânga canaturile uşii boiereşti. Din prag, Simion auzise schimbul repezit de cuvinte dintre soţi.

Îi ieşi întru întâmpinare numai Candachia, care făcea încă semne spre iatac, lui jupân Cristea, să-şi isprăvească îmbrăcatul. Vistiernicul umbla dincolo grăbit, după cele din urmă bucăţi de straie, şi-şi oprea din când în când urechea la firida unei sobe, care despărţea încăperile.

— Într-adevăr, cumnată, s-a întâmplat ceva la Timiş, vorbi Simion pe când pătrundea în casă.

— Ai! Ce s-a întâmplat? se miră ascuţit jupâneasa Candachia, întorcând ochii cum văzuse în oglindă că i se potrivesc mai bine. Văd că purcezi de-acolo înarmat: atuncea umbli după cineva. Au dat hoţii?

Simion făcu semn de împotrivire cu capul; nu.

— Ionuţ?

Comisul al doilea încuviinţă.

— Să ştii, vistiernice, ţipă Candachia cu spaimă, că frăţiorul domniei tale a apucat drumul podgheazurilor şi al nohailor şi a fugit după fata aceea, în Ţara Leşască!

Simion zâmbi:

— Văd că femeile au mai multă agerime decât noi.

Din iatac vistiernicul se năcăjea să-şi vâre prin firidă capu-i mare.

— Vin şi eu să văd ce este! strigă el de dincolo, cu aţâţare.

— Nu cred, nu se poate! se frământa Candachia.

— Ba-i adevărat, o încredinţa cu destulă linişte comisul Simion; numai cât n-a fugit la Ieşi, ci la turci.

— Asta-i una care nu s-a mai pomenit! Vra să zică, acel copil se duce să bată război la Ţarigrad cu Mehmet-Sultan!

— Ceva mai aproape, o linişti comisul. S-a zvonit că cneaghinele de la Ionăşeni ar fi în robie dincolo de Dunăre în olatul Chiliei.

— Un copil care umblă după năluca lui! Cred, oamenilor şi boierilor, că n-aveţi să-l lăsaţi să se prăpădească.

Comisul Simion zâmbi.

— Fii încredinţată, cumnată Candachie, că nu-l lăsăm. Dacă nu-l aducem, jupâneasa Ilisafta se pune la pământ şi moare. Am lăsat-o acu o jumătate de ceas prăpădită. În urma mea, ştiu că s-a pus în pat. Comisul, de pe altă parte, s-a ridicat în scări şi ne-a poruncit să nu lipsim din prejurul lui. Dumnealui a şi purces la Suceava, să ceară dezlegare măriei sale ca să trecem dincolo.

La aceste vorbe, năvăli din cealaltă încăpere vistiernicul Cristea mai dezbrăcat decât îl lăsase jupâneasa Candachia. Îşi târâia pe jos lanţugul de aur. când băgă de samă că-l are încă aninat de deget, îl zvârli la o parte cu piciorul.

— Mă duc să văd pe muţa! strigă el, cu mare tulburare.

Simion îl opri.

— Nu mai ai vreme. Comisul îţi porunceşte să-l urmezi la măria sa, chiar în această clipă. Numai feciorul nostru Cristea, zice comisul, are să poată grăi aşa, ca să ne deie slobozenie măria sa să trecem în olatul Turcului.

Vistiernicul se umflă în sus, cu semeţie.

— Să trecem acolo numaidecât, strigă el. Dac-a fi trebuinţă, să batem război.

Candachia îşi rotea cu uimire foile, între cei doi bărbaţi.

— Cine să bată război, şi de ce?

— Eu să bat război, pentru că am eu aşa bunăvoinţă. Nu este alt leac pentru comisoaie decât să-i aducem puiul.

— Atuncea grăbeşte-te, îi porunci Simion. Dacă ai cal bun, poate să-l ajungi pe tata.

— Cum să n-am cal bun? aruncă spre fratele său încredinţare vistiernicul.

Simion tăcu, privindu-l ţintă. Vistiernicul fu cuprins dintrodată de o hărnicie înfrigurată, desprinzând întăi din cuier armele.

Candachia îşi încrucişa braţele pe sâni, întorcând un zâmbet subţire spre cumnatul său.

— Când nebunul acela după care vă duceţi, zise ea, are să ajungă în vârsta domniei tale, are să-ţi samene întocmai.

Simion o cuprinse şi o sărută pe obrajii rumeniţi, apoi ieşi afară sunând din pinteni si încalecă.

— Gata? strigă el prin uşa deschisă cătră fratele său.

— Gata, ţi-l aduc numaidecât, îi şopti Candachia arătându-se o clipă în prag. Îşi răsuci foile zbătându-le ca pe nişte aripi şi intră iar înlăuntru.

Nu lungă vreme, vistiernicul ieşi cu o repeziciune care pentru toţi cunoscuţii lui părea uitată. Abia încalecă şi puse iarăşi piciorul la pământ.

— Nu mi-am sărutat nevasta, îşi aduse el aminte, râzând.

Simion porni. Fratele său îl ajunse din urmă la apa Moldovei, având după sine, precum se cuvenea măririi lui, doi slujitori.

— Îmi închipui, îi zise comisul al doilea, că vrei să treci întăi dincolo, ca să vezi pe muţa, după aceea te întorci iar în drumul Sucevii.

— Asta numaidecât, se încredinţa pe sine însuşi vistiernicul. De altminteri, cu asemenea cai, ca aceia pe care-i am eu, nu-i om pe lumea asta pe care să nu-l ajung din urmă.

— Cine nu se miră de caii domniei tale, frate Cristea? Dar eu tot aş zice că să te grăbeşti puţintel.

Vistiernicul găsi pe jupâneasa Ilisafta în aşternut, învălită cu pocladă până sub bărbie. Fruntea îi era înfăşurată cu pânză muiată în apă rece. Ochii i se cerniseră. Ofta şi se tânguia încet împotriva unor ţânci din ziua de azi. Chira cămărăşiţa se învârtea în jurul ei, pregătise pe un scaun la o parte sita cu bobii; îşi adusese într-ascuns frigarea de descântat; când se alina o clipă comisoaia, murmura şi ea asupra răutăţilor din lumea asta. Atunci veni acel copil al Candachiei, pe care şi comisoaia îl alintase mai mult într-o vreme, iar acum îi era răpit de o venetică din Ţara-de-Jos.

În vremea asta comisul Simion