De aceea am avut astă-noapte acel vis. Se făcea că umblu calare în dosul lui Ionuţ, pe pagul lui, şi-l ţineam pe după braţe, iar el cerca să-mi desfacă mânile, ca să poată struni calul. Şi mergeam aşa cătră o apă mult mai mare decât Moldova. Călătoria cu el însamnă ştirbă şi sfadă; iar apa-i primejdie. Unde te duci, omule?

— Da' ce? am să stau să ascult visurile dumnitale? Mă duc s-aduc băietul.

— Stăi, comise, să-ţi dau ce-ţi trebuie. Să scot straiele cele bune, căci doar n-ai să ieşi aşa în lume, să zică cele care te-or vedea că n-ai soţie vrednică. Să nu Ieşi sabia cu care ai ieşit bine de la atâtea năcazuri.

— Am alta nouă.

— Eu zic s-o iai pe cea veche. Stăi şi te sfătuieşte puţintel cu mine; nu te duce aşa ca în bătaie de vânt. Treizeci şi cinci de ani ţi-am fost sfetnic. Nu mă lepăda acuma. Cine ţi-a spus? cum ai aflat? Poate nu-i nimic-adevărat.

— Cum nu-i adevărat? Domnia ta ai ştiut de mai nainte şi ţi s-a arătat şi-n vis? De ce nu mi-ai spus din vreme ce aveai de spus? Acuma nu pot aştepta; dacă întârzii aici, îl taie pe băiet turcii dincolo.

— Care turci? Unde dincolo?

— Turcii cei cu cealma şi cu iatagan, jupâneasă Ilisafta; dincolo de Cetatea Chiliei, în ostroavele şi smârcurile Dunării.

— Vai de mine! departe-i până acolo?

— Cale de cinci zile.

— Apoi ai mai fost domnia ta pe-acolo; de aceea te grăbeşti aşa de tare. Alei, comise, nu te supăra pentru toate câte le spune o femeie năcăjită şi supărată.

Comisul Manole se descătărămă de vechituri, trăgând pe dânsui straie curate. Pe jumătate îmbrăcat ieşi în cerdacul de dindos şi răcni porunci la odăi, numind slujitorii care trebuiau să-l întovărăşească. Intră înlăuntru şi îndată ieşi iar, strigând chelarului ce să puie în desagii de merinde.

— Cui să-i vie în minte, se tângui jupâneasa Ilisafta. vărsând lacrimi pe straiele nouă cu grijă alese, cui să-i vie în minte că un copil poate săvârşi o poznă ca asta!

— Aşa? Cine i-a spus, jupâneasa Ilisafta, poveştile cu Făt-Frumos? Iaca, acuma s-a dus să caute pe Cosânzana.

— Încaltea de-ar aduce-o, să-mi iau de-o grijă!

— Da' ce crezi, comisoaie, că mie îmi trebuiesc turcoaice? Dac-aş putea să-l ajung înainte de-a trece. Căci eu tot cred că Botezatu îl întârzie şi-l ţine pe loc.

— Asta! Să ştii că asta-i! Să ştii că alta nu poate fi! răsări cu mare aprindere comisoaia. Tataru-i vinovat. Tătarul l-a luat şi-l duce!

Comisul Simion intră liniştit între asemenea cânguiri.

— Mămuţă, vorbi el, am venit să-ţi sărut mâna şi să mă binecuvântezi de drum lung.

Comisoaia îşi lepădă lacrimile, c-un deget, într-o parte şi într-alta, ca să vadă lămurit pe cel care intrase. C-un suspin greu, îşi înghiţi amărăciunea şi făcu o silinţă, ca să se liniştească. Întrebă şoptit, cu glasul dintr-odată schimbat:

— Te duci şi tu?

— Mă duc, răspunse Simion. Tătuţă trebuieşte, chiar în acest ceas, să purceadă la Domnie şi cum ajunge, să ceară intrare la măria sa. Eu întârzii puţin în urma domniei sale, ca să mă abat la fratele nostru Cristea, să-l gătesc şi pe el. După asta trec la mănăstire, ca să iau sfat şi binecuvântare de la părintele Nicodim. Cu acest frate al nostru avem datoria să ne iertăm încă o dată, deoarece se poate să nu ne mai vedem până la învierea cea din veac. Ş-apoi după asta, ajung şi eu pe tătuţă la Suceava, şi ne tot ducem la vale.

Comisoaia pe de o parte era îngheţată de rânduiala ce auzea şi pe de alta alintată de o adiere a unui cuvânt pe care nu-l mai auzise de multă vreme rostit între cei doi comişi.

— Ţi-am spus eu, jupâneasa Ilisafta, să te grăbeşti, îi zise bătrânul Jder, căci avem de îndeplinit toate aceste lucruri pe care le-ai auzit şi pe care le-am poruncit eu.

Comisoaia sărută fruntea comisului al doilea, dându-i binecuvântare.

— Eu am ieşit acuma, Simioane, şi am încălicat, vorbi bătrânul, stând drept în picioare, cu armele pe el — sabia şi jungherul. Domnia ta treci Moldova, la vistiernic; v-aştept la scaunul măriei sale.

Comisul al doilea ieşi.

Jupâneasă Ilisafta veni şi sărută dreapta domnului său. El o cuprinse de după umeri şi o sărută pe ochi, cum făcuse, în somnu-i viclean, şi Jder cel mititel.

Rămasă singură, comisoaia păşi la icoana Pururea-Fecioarei, în lucirea candelei, ca să-i cerşească ocrotire şi izbândă pentru cei duşi în primejdie, pe drumuri depărtate.

Simion Jder, cu slujitorul său, coborî la apa Moldovei; ocoli podul umblător şi trecu de-a dreptul prin vad. când intră la curtea vistiernicului, găsi cal înşăuat la scară; deci boierul era acasă. Era acasă şi, ca totdeauna, îşi căuta vremea plecării. Înainte de vremea plecării, căuta şi alte lucruri care-i făceau trebuinţă. Acele lucruri jupâneasa Candachia le găsea la locul lor, pe masa vistiernicului. Le lua şi le aducea pe altă masă.

— Poftim lanţugul de aur şi paftalele cu smalţ albastru, zicea ea.

— Să ştii, Candachie, hotărî vistiernicul, că unui bărbat frumos şi voinic i se potriveşte totdeauna lanţugul de aur; însă smalţul albastru e bun mai ales la brâu roşu. Eu aş avea plăcere, azi, să pun brâu albastru.

— Decât plăcere, îi răspunse Candachia, mai bine ai avea brâul, pe care ţi l-a făgăduit de optsprezece luni fratele dumnitale Dămian şi nu ţi l-a mai trimes nici acum.

— Atunci ce fac eu fără brâu albastru?

— Stăi aici ş-aşteaptă până ce ţi l-a trimete Dămian.

— Cum să stau, când eu nu-mi văd capul de năcazuri?

— Of, mult îţi trebuie dumnitale până ce te urneşti de-acasă! îi întoarse cuvânt, fără răutate, jupâneasa Candachia. Unei neveste tinere, de asta nu-i poate părea rău. Iar unui bărbat fudul ca domnia ta îi şede bine cu orice. Aş zice să te îmbraci ca şi ieri, să se mire cei ce te-or vedea şi să se teamă. Nu uita pintenii. Acuşi vine ceasul să-i mai deie ţiganul alt rând de ovăs calului.

— Uită-te la mine, Candachie.

— Mă uit; m-am uitat; îţi şade bine.

— Nu de asta, ci ca să-ţi văd ochii. Ochii aceştia