sa de ce l-a lăsat să iasă cu pace jupâneasa Ilisafta. Dacă cumva fecioraşul nu s-a întors încă, să nu cadă asupra lui supărarea vorbelor de dimineaţă, căci de câte ori azvârlea dumneaei acel cârlig, comisul trântea şi bufnea prin încăperea cealaltă. Comisul nu făcu decât: Hm!

Ieşi în ogradă şi se uită posomorât la slugi. După ce le făcu astfel, numai cu privirea, să-şi grăbească umbletul, porunci să-i vie calul.

Dimineaţa era fără vânt, cu cerul îmbrobodit de nour. Se simţea că răsăritul soarelui, dincolo de zări şi de neguri, n-are să schimbe nimic dintr-acea întristare de toamnă.

Un cârdişor de raţe sălbatice trecu vâjâind pe sus întorcându-se la vadurile Moldovei de la topliţele din munte.

Comisul se ducea gânditor pe coastă, la deal, fără a-şi grăbi calul. Când ajunse la cele dintăi închisori ale mânjilor, văzu venind asupra sa pe Simion.

Bătrânul îl aşteptă să se apropie. Îşi poftiră bună dimineaţa unul altuia numai din vârful buzelor.

— Băietul nu-i la mănăstire, zise Simion fără nici o pregătire şi ca şi cum vorbele acestea le lepăda de la sine, neavând ce face cu dânsele.

— Cum ai zis? răcni comisul.

Deodată parcă surzise, punându-şi mâna, leică, la ureche.

— Mie nu mi-a plăcut înfăţişarea lui, ieri dimineaţă, urmă comisul al doilea fără a-şi înălţa glasul. Mi se părea trudit şi nedormit. Dar nu-l puteam opri de la mărturisirea pe care se ducea s-o facă stareţului său. Avea tovarăş cu dânsul şi pe tătar.

— Avea tovarăş pe tătar... Îngână bătrânul: omul meu cel mai de credinţă. Băietul e la mănăstire; nu poate fi în altă parte.

— Eu am avut altă socotinţă, urmă comisul al doilea. Asară m-am coborât la curte să aflu dacă s-a întors, cum îi fusese cătră mine făgăduinţa. Văzând că nu s-a întors, am repezit un om. Acel om mi-a adus înştiinţare acum un ceas. Băietul nu-i acolo; nici n-a fost; în Vânători nu l-a văzut nimeni trecând. A apucat alt drum; acel drum cred că-l înţelegi şi domnia ta; încă de sâmbătă sara nu mi-au plăcut mie istorisirile prea lungi din Ţara Leşască. Oamenii cuminţi ar fi trebuit să fie mai cu băgare de samă.

— Jupâne al doilea comis, mă rog domniei tale, care-s acei oameni cuminţi?

Din blândeţa prefăcută a acestui glas, bătrânul se dezlănţui deodată într-un răcnet împotriva calului. Puse pintenii şi în acelaşi timp strânse cu putere struna. Răsucindu-se şi ameninţând înăbuşit, aruncă la pământ harapnicul de piele împletită.

Simion descăleca uşor, culese harapnicul şi-l înfăţişă tatălui său.

— Între acei oameni cuminţi, cel dintăi sunt eu, tătuţă, zise el cu blândeţa. Ar fi trebuit să cuget mai din vreme că istorisirea are într-însa o primejdie. Cunoscând pe băiet şi ştiind şi firea altora, acuma nu mi-i greu să spun care-i drumul pe care a apucat Ionuţ. Dar ar fi trebuit să înţeleg chiar de-atuncea de ce a ieşit dintre noi şi s-a pitit ca s-asculte el singur, să nu-i putem ceti obrazul şi mişcările. La vârsta lui nici eu n-aş fi făcut altfel. Ştiu că şi alţii ar fi făcut tot aşa.

— Care-s acei alţii? păru a tresări iar bătrânul din uimirea lui mânioasă. Însă privirea pe care o avea aţintită asupra comisului al doilea se îmblânzise. Într-adevăr, urmă el mai domolit, asta-i vârsta nebuniilor. Nu mă mai mir decât de tătar. Slujitor vrednic, acuma nu-i bun decât de ştreang.

— M-am supărat şi eu pe Botezatu, zâmbi Simion. Pe urmă am stat şi m-am gândit, până ce m-am desluşit.

Comisul îşi scutură barba şi se posomorî iar.

— Văd, zise el, că trebuie să-mi pun la un izvor capul. După ce m-oi răcori şi m-oi limpezi, am să văd ce-i de făcut. Vorbele-s fără de putere.

Punându-şi dintr-odată calul în mişcare, se duse până la şipotul dintre molizi, care bulbucea printr-un jghiab de scorbură. Descăleca, îngenunche pe lespezi, îşi zvârli într-o parte cuşma şi-şi vârî capul sub bătaia apei. Stătu aşa o vreme, apoi pufni aruncând stropi, trase peste ochi cu mânicile aspre ale contăşului; se şterse mai adânc şi mai îndesat cu poalele aceleiaşi haine; şi într-acelaşi timp nu înceta să cumpănească în sine întâmplarea.

Primejdie pentru viaţa copilului, cugeta el, e numai pe celalalt mal al Dunării, în olatul turcesc. Tătarul deci, are să-l ţie pe cestalalt mal. Cum ar putea să-l ducă pe stăpânul lui la o pieire fără greş?

Ce părere are Simion despre asta?

Simion are părere despre asta că nu porunceşte tătarul şi porunceşte Ionuţ.

Cea dintăi lămurire pe care o făcuse apa era alta pe care comisul al doilea o înţelese cu o plăcere ascunsă. Nu mai era vreme de spus cu ifos şi supărare, jupâne al doilea comis. Sună iar, în acea barbă zbârlită, numele adevărat al feciorului celui mare al lui Jder comisul.

— Atuncea, se miră bătrânul, nu mai putem sta aicea, pe loc, nici un ceas şi nici o clipă. Trebuie să ne ducem să-l căutăm.

— Asta-i cea mai bună poruncă, jupâne comise, zâmbi Simion. Armele şi straiele mi-s puse deoparte. Am învăţat pe vătaful Lazăr să ducă el singur, la noapte, harmasarul domnesc în tainiţa de la schit pe care o cunoaşte şi el, în valea Largului, ca să nu mai am din partea asta nici o grijă. Când porunceşti, eu sunt gata.

— Apoi eu poruncesc acuma.

— Bine, tătuţă; te-ajung din urmă.

Când intră pe poarta ogrăzii de dindos bătrânul comis, ca zvârlit din puşcă, slujitorii se năpustiră în laturi cu spaimă; găinile dădură zvon cotcodăcind şi zburătăcind. Ca stropii dintr-o baltă în care s-a prăvălit o stâncă, ţâşniră în toate părţile, şi unele ajunseră în braţele jupânesei Ilisafta, care ieşise în cerdac să privegheze cum li se dă grăunţe.

— Doamne Dumnezeule! strigă dumneaei pălindu-şi palmele, ce este? au dat iar tătarii?

— Jupâneasa Ilisafta, strigă comisul descălecând; băietu-i fugar.

— Vai de mine! unde-i fugar?

— Unde poate să fie decât la Turc? ca să găsească ce-i trebuie lui!

— Vai şi iar vai, comise! strigă înjunghiată jupâneasa Ilisafta; plodul acesta are să mă puie de vie în pământ! Am bănuit eu că aşa are să se întâmple.

— Când ai bănuit? nu mi-ai spus nimica.

— Am bănuit, am bănuit, săraca de mine!