Cine să i se împotrivească? Dacă-i poprit şi rupt de la fuga pe care şi-o pregăteşte, e în stare să-şi ia viaţa. Dacă el, slujitorul, ar îndrăzni să-l înfrunte, şi-ar putea răpune capul, şi feciorul cel nebun tot se duce în lumea lui. Nici nu poate da de ştire, fiind legat cu jurământ. Nici nu vedea altceva, în treaba ce se punea la cale, decât pieirea sa şi a copilului. Poate o minune şi o voinţă anume a lui Dumnezeu să cârmuiască altfel întâmplările. Dar ca să se îndeplinească minunea şi voinţa lui Dumnezeu, feciorul stăpânului său nu trebuie lăsat fără ajutor. Prin aceeaşi voinţă de sus şi prin întârzierea lucrurilor omeneşti, călătorii de aici pot ajunge cu totul în altă parte; deci iar trebuie să întovărăşească pe copil. Dacă li-i dat să ajungă în pământul paginilor, apoi numai el, Tătarul, poate fi ajutor şi sprijin lui Ionuţ, cunoscând şi limba necredincioşilor şi legea lor. Chiar dacă acolo n-ar fi jupâniţa Nasta şi n-ar isprăvi nimic, ar fi cine să-l ocrotească şi să-l călăuzească îndărăt.

Botezatu răspunse deci îndată, cu un glas tot aşa de stăpânit ca al lui Jder:

— Văd că aşa mi-i scris, să-ţi fiu tovarăş într-o faptă cu desăvârşire neînţeleaptă.

Ionuţ primi cu oarecare mirare răspunsul slujitorului. Se aştepta la o împotrivire. Privi cu bănuială piezişă spre tătar.

— Stăpâne, nu mă bănui, răspunse Botezatu, căci am făcut cruce şi am jurat. Am eu socotelile mele şi văd că nu se poate altfel. Pe lângă asta, eu am de plătit o datorie mare cătră jupân Manole, comisul. Când aveam numai zece ani vârstă, tatăl meu şi maica mea au murit de ciumă lângă Telekigiami în oiatul Sultanului. Se duseseră acolo la un mormânt al unui sfânt şi eu am rămas plângând lângă leşurile lor, fără să mă cunoască nimeni. M-au luat de-acolo nişte ieniceri şi m-au vândut unui ceauş bătrân, la cetatea Silistrei. De la cetatea Silistrei am trecut în altă robie, la Brăila. Iar în vremea războiului lui Vlad-Vodă, stăpânii mei au fost puşi toţi sub sabie şi aşteptam şi eu să vie careva să mă taie. Aşa a fost acel război că nu trebuia să rămâie păgân cu viaţă, nici sălaş al pagânilor nepârjolit. Aşa că atuncea când s-au întors, la locul unde zăceam, alţi oşteni, ca să isprăvească ce mai rămăsese în fiinţă, eu, ca un nevinovat ce mă aflam, m-am sculat dintre morţi şi am întins capul, că să mi-l taie şi mie după cuviinţă. Atuncea a strigat unul din acei oşteni: — Staţi! Poftesc să mi se deie mie acest prunc! Acel oştean a fost jupân Manole Păr-Negru.

Dacă nu-i chip să te popresc şi dacă numaidecât trebuie să ieşi de la Timiş şi să te duci la Dunăre, eu nu se poate să te las singur. Dumnezeu vrea poate să cad eu şi să te întorci domnia ta.

— Avem să ne întoarcem amândoi, Botezatule, răspunse Ionuţ şi avem s-aducem şi pradă cu noi.

Tătarul oftă:

— Să fie cum spui domnia ta şi nu cum mă tem eu. De parale n-avem nevoie. Dacă nu ne ajung din urmă vânători de la Timiş, mă prefac eu ismailitean şi te călăuzesc eu între primejdiile de-acolo.

— Am să fiu slujit la poştele măriei sale şi avem să luăm caii cei mai buni, ca să nu ne ajungă nimeni, se veseli Jder.

— Atuncea ai aur?

— Am ceva mai bun. Cartea măriei sale pe care o ţin la cobur încă de la înălţare, când am fost la mănăstirea Neamţu.

— Dacă de-atuncea ai cartea domnească, oftă iar Botezatu, atuncea şi mie mi-i scris să nu mă pot feri de nebunia domniei tale. Porunceşte-mi unde să duc straiele şi merindea, ce cai să aleg ca să nu-ţi fie cunoscut pagul, care potecă luăm ca să ajungem în drumul Romanului.

— Ascultă, Botezatule, zâmbi Ionuţ, nu trebuie să ne grăbim fără mare chibzuinţă. După cum eşti pornit şi tu, văd că nu se poate să nu ajungem cu bine unde vreau eu. Mai întăi nu trebuie să se afle dintr-odată c-am plecat; trebuie să ne luăm vreme, ca să fim departe. Când or porni de-aici, noi să fim lângă Dunăre. Cum se face ziuă, eu mă înfăţişez mutei şi-i spun, cum ştiu eu, că-s tămăduit de toate; şi, fiind o sfântă zi de duminică, să afle domnia sa că mă duc la fratele meu părintele Nicodim, care mi-a poruncit să mă abat la cuvioşia sa când mi-a veni ceasul să mă liniştesc de tulburările mele. Noi pornim cătră Neamţu; iar de la cotitura cea dintăi, ne răsucim în loc şi intrăm în codru la locul unde ai să ascunzi tu toate câte ne trebuiesc de cale lungă; şi după aceea pălim la Roman şi la Fălciu.

CAPITOLUL XVI

CUM SE PREGĂTESC JDERII CEI MARI SĂ-L CAUTE PE CEL MITITEL

Luni dimineaţa, început de octomvrie, bătrânul Manole Jder se strecură mai devreme decât de obicei din iatac. Dobândise acest nărav să iasă pe furiş, ca să nu-l apuce vreun cârlig de vorbă al jupânesei comisoaie. Dimineaţa; socotea dumnealui că sunt treburile mai cu spor. Încât ieşea la o altă încăpere, unde avea obicei să-şi lese încălţările şi brâul; şi, ca şi cum l-ar fi ameninţat vrăjmaş din urmă se grăbea încheindu-şi din mers o cataramă c-o mână şi îndesându-şi cu cealaltă cuşma în cap. Nu izbândea totdeauna în această retragere puţin ostăşească. Jupâneasă Ilisafta era de multe ori asupra domniei sale cu felurite mirări, întrebări şi griji, care făcuseră pui în cursul nopţii. De data aceasta, însă, ziua comisului Manole părea că începe bine. Deşi dumneaei era trează, căci o auzise oftând, nu se iscă nici o pricină de întârziere.

Mormăind în barba-i mare nişte vorbe tainice, pe care nu le putea înţelege nimeni, jupân Manole Păr-Negru nu ieşi, ca de obicei întăi în ogradă. Deschise uşa de la chilioara lui Ionuţ şi văzu patul gol. Mormăitul i se desluşi mai bine.

Acuma pricepea domnia