neaşteptate vestea. Iosip de la Nimirceni a pus-o dinaintea lui. Nu-i mai rămâne decât să răspundă chemării. Nu se ştie dacă jupâneasa Tudosia mai trăieşte, dar Nasta e în viaţă şi-l chiamă, deoarece o simte într-însul.

Cu asemenea retorică a vârstei de douăzeci de ani şi a patimei se îndeletnici un timp, apoi i se desluşi nevoia să-şi găsească ieşirea de la Timiş şi drumul către Chilia. Lesne e să izbucnească în picioare, să sară pe cal şi să se ducă. Îl ajung din urmă slujitorii; şi, după aceea, locul nu-i poate fi decât în polobocul de apă, până la gât, la bolniţa vraciului celui iscusit de la mănăstirea Neamţu. Să aştepte, să vadă şi pe urmă să găsească — nu-i cu putinţă; strigătul lăuntric îi porunceşte grabă. Ce ascunziş ar putea alcătui ca să adoarmă lumea de la Timiş şi el, în vremea asta, să-şi ia zborul?

Se pare, întăi, că are nevoie de un sprijin şi acela nu poate fi decât Gheorghe Botezatu Tătarul. Acesta e un om înţelept, vrednic şi vârtos în năcazuri. Tătarul mai are şi alte bunuri care se vor desluşi la vreme.

Îşi ia numai acele arme pe care le poate ţine ascunse. Nici n-are nevoie atâta de arme, cât de iscusinţă.

Nu poate pierde din vedere că un drum lung îţi cere cheltuială, dacă vrei să-l faci cu repeziciune. Să zicem că ia pe sine straiul de postav albastru şi, în târgul Romanului, îl schimbă cu altul prost, însă cu adaos de bani. Nu se ştie dacă poate găsi neguţător chiar în acel ceas când va face popasul, iar la asemenea călătorie opririle, ziua, se cuvine să fie cât mai rare şi cât mai scurte. Noaptea o petreci în afară de târguri; şi neguţătorii de straie nu ţin dugheană în singurătate.

Până ce-a ajunge să facă un schimb ca acela, se poate bizui pe trei zloţi.

De trei ani, la trei Boboteze, jupâneasă Ilisafta comisoaia a poftit să aibă, într-o sticlă verde a domniei sale, aghiasmă de la Iordanul sfintei mănăstiri Neamţu. Nu era slujitor mai cu dragoste pentru domnia sa la Timiş decât Jderul cel mititel. Îndată Ionuţ a ales sania cea mai uşoară şi caii cei mai iuţi, s-a învălit în blăni de berbece şi s-a dus pe pârtia de omăt, ca săgeata. Pentru asemenea ispravă, în trei rânduri jupâneasa Ilisafta i-a pus în palmă câte un ban de aur. Şi asta a fost rânduit şi scris de mai nainte. Dacă n-ar fi fost acei zloţi în rânduială de sus, i-ar fi cheltuit până acuma. Însă nu i-a cheltuit, ci i-a ţinut ca pe un odor în scoarţa de argint a Maicii Domnului, pe care o are deasupra căpătâiului.

Se sculă din culcuş şi căută la icoană, în lumina candelei. Comoara era acolo.

Îi rămâne să vadă acuma în ce chip va putea ademeni mai uşor cu sine pe slujitorul tătar. Botezatu e un om nepreţuit, însă greoi la înţelegere. Şi mai ales are nărav de se îndărătniceşte câteodată, parcă ar avea în el pe dracu.

Dacă n-o scoate la capăt cu Tătarul, plecarea i-i primejduită; căci Tătarul nu-l lasă să iasă de la Timiş; chiamă ajutor pe comisul Manole şi pe comisul al doilea.

Cu toate acestea, dacă-i scris să se facă acest drum, Botezatu are să primească şi el în frunte lovitura de la Dumnezeu şi are să se supuie.

Când veni jupâneasă Ilisafta în chilia lui Ionuţ, cu Chira roaba, ca să-l împresure cu descântece şi să-i puie buruiană de somn sub pernă, băiatul părea de mult cufundat în vis şi candela îi lumina liniştea obrazului.

Comisoaia se învârti un răstimp în jurul frunţii lui, murmurând uşor şi stupind în lături spre duhuri. Apoi îi făcu deasupra semnul crucii.

Atunci Ionuţ deschise ochii, îi zâmbi, o cuprinse de după grumaz şi o sărută pe ochi. Comisoaia Ilisafta n-avu vreme să strige de plăcere, nici să întrebe ce-i şi dacă-i bine. Fecioraşul închisese iar ochii şi urmă să doarmă liniştit.

— Prea curata Maica  Precistă s-a   milostivit asupra noastră, şopti jupâneasa Ilisafta cătră cămărăşiţă.

Făcând plecăciune smerită cătră candelă şi cătră zâmbetul neclintit al sfintei, comisoaia mai privi o dată cu mulţămire somnul Jderului celui mititel şi se retrase.

Nu multă vreme după ce se făcu linişte deplină în iatacul dumneaei, Ionuţ Păr-Negru ieşi din chilie cătră saraiurile de dindos şi se duse să caute pe Tătar. Îl ştia că trebuie să fie lângă odaie, într-o despărţitură a lui sub streşină, unde îşi făcuse patul. Putea scoate de acolo capul ca să se uite la stele. Jder dădu ocol locului; căută o prăjină subţire şi împunse culcuşul, până ce omul dinlăuntru se frământă.

— Cine-i acolo, măi? întrebă el, mormăit.

— Ieşi afară, Gheorghe, îl îndemnă Ionuţ, ca să vezi brumarelul.

— Aha! domnia ta eşti?

— Eu sunt.

— Apoi, acu, oamenii cuminţi dorm.

— Ştiu; dă-te jos, ca s-asculţi ce spun cei nebuni. Tătarul nu răspunse. Înainta din culcuş capu-i zbârlit

şi se uită cu luare-aminte spre stăpânul său, desluşind în glasul lui ceva cu totul neobişnuit. Îşi stăpâni căscatul; se frământă în fân şi adună dulama de pănură. Întârzie numai până ce-şi rândui pe el straiele de dedesubt şi-şi dădu drumul la pământ.

Ionuţ îl duse sub foişorul din livadă. Acolo chibzuise el că-i cel mai potrivit loc de sfat, de care nu s-ar fi putut apropia nimeni fără să fie văzut şi auzit.

— Botezatule, pune-te la pământ, porunci dintr-odată Jder. Mă aşez şi eu lângă tine. Avem de vorbit amândoi. Întăi să juri că, orice ţi-oi spune eu, tu n-ai să mărturiseşti nimănui. Fă-ţi cruce; jură pe sufletul tău şi pe viaţa mea.

Tătarul încercă să holbeze ochii şi rămase numai cu gura căscată. Îndeplini jurământul, gâfâind de mare sfială, înţelegând tulbure că se pregăteşte o primejdie.

— Eu trebuie să ies numaidecât de la Timiş, urmă Ionuţ, cu stăpânire de sine. Am aflat mai nainte că jupâniţa Nasta s-ar fi găsind cu viaţă, vândută în robie unui slujitor turc de la Dunăre, cu numele Suleiman-Beg. Dacă nu mă duc acolo s-o scap, eu nu mai sunt vrednic de viaţă.

Tătarul îşi plecă fruntea. I se părea că, dacă şi-ar fi apropiat