şi am pus feciori să prindă vulpanul, şi nici cu asta n-am isprăvit bine. Atâta am folosit că am cunoscut un hoţ mare şi bărbat de ispravă cu numele comisul Simion, cu care foarte bine ne-am împrietinit. Am mai cunoscut şi pe un comis mai mititel care are în el sânge clocotit; şi acela ne-a plăcut, mie şi lui Grigorie Gogolea.

Aicea comisul cel bătrân opri pe slujitor:

— Ce fel de poveşti ne spui tu, Iosipe?

— Nu-s poveşti, cinstite comise, şi ai să afli îndată de ce spun toate cu de-amănuntul. Ascultă iarăşi ce veste am să-ţi mai dau, a urmat a-mi vorbi moş Ilia. Eu şi Gogolea ne-am sfătuit să punem în sac pe jupân Mihu, să-l încărcăm pe un samar şi să-l ducem la măria sa Ştefan-Vodă. Acest nevrednic boier şi-a călcat cuvântul şi nu ne-a dat căuşul de zloţi. Deci să duci această veste prietinilor noştri de la Timiş. Ca să se vadă că noi nu grăim într-aiurea şi suntem prietini cu dreptate, să le mai spui una.

Aici povestitorul se opri singur, zgrepţănându-se la tâmplă.

— Care-i acea una pe care ţi-a mai spus-o? rânji comisul Manole. Spune-o degrabă, căci sunt nişte jupânese care numaidecât poftesc să afle.

— Mi-a spus altele, îngăimă slujitorul liovean, înşirându-mi fel de fel de lucruri adevărate şi mincinoase, pe care eu n-am de unde le cunoaşte şi pe care nu le arăt întocmai, ca să nu se supere unii dintre aceşti boieri tineri.

— Spune, omule, se tângui jupâneasă Ilisafta.

— Mi-a spus că el şi cu tovarăşul Gogolea au cunoştinţă despre păţania unei cneaghine şi a unei jupâniţi.

La aceste cuvinte, Jder cel mititel ridică ager fruntea, apoi se domoli numaidecât şi căscă din nou cu trudă. Se hotărî să intre în casă. Jupâneasa Ilisafta îl urmări miloasă cu privirile, apoi şopti cu grabă lui Iosip:

— Acuma poţi vorbi în voie.

Iosip îşi cobori viersul:

— Încredinţare pentru domniile lor va fi de prietinia noastră, a zis acel moşneag Ilia, când or afla că noi ne-am ţinut de păgâni, şi ne-am alcătuit cu cazaci ai noştri de pe Nipru, lovind cetele risipite ale paginilor. În ce chip am aflat noi de prinderea jupânesei Tudosia, nu-i nevoie să se ştie numaidecât. Poate au dat-o în mâna tătarilor nişte pribegi de-ai noştri fără lege. Înştiinţat fiind Gogolea, şi-a adus aminte de prietinii săi, şi s-a ţinut în preajma celor din urmă nohai până ce s-a ajuns cu neguţătorii de robi de la Oceacov. Dincolo de Bug, înainte de a trece în pustie, mârzacii se desfac de o parte din marfa lor vie. Patru cneaghine din Podolia şi una din Moldova, cu copila ei, au fost vândute pe loc, cum au trecut acele căruţe din urmă, prin vad, apa Bugului. Cumpărătorii le-au dus la Oceacov. Acolo, la limanul Bugului, aşteptau ceamuri turceşti. Roabele moldovence au fost încărcate, cu alte buclucuri cumpărate, în ceamul unui anume Suleiman-Beg, care are cetăţuie cu putere împărătească în smârcul Dunării, în drept cu Cetatea Chilia. Asta ştim noi, zice moş Ilia; poate-i bine să afle vestea Alexandru-Vodă şi prietinii noştri vor folosi ceva; iar noi nu cerem altă plată acestor prietini decât să cerce la măria sa Ştefan-Vodă dacă putem face noi negoţul nostru cu boierul. Cum primim veste şi facem preţ, noi îl aducem.

Înturnându-mă la Liov, m-am sfătuit cu stăpânul meu. Precum se vede, zice jupân Dămian, preţul pe care-l cer acei hoţi nu-i mai mult decât un căuş de galbini. Eu aş îndemna pe părintele meu comisul să strecoare o vorbă măriei sale. Aş putea face eu târgul; dar afacerea e a altora şi, ca neguţător cinstit, nu vreau să mă amestec.

— Alţii se lipsesc de asemenea folos, mormăi comisul cel bătrân. Nici nu cred să plătească marfa sa aşa de scump pentru o piele de pribeag, bună de umplut cu paie.

— Nu se ştie, neguţătoriile sunt schimbătoare, clătină din cap Iosip; după întâmplările ce mi s-au povestit, pretai pieilor poate să se fi ridicat.

Comisul Simion se dezlipi întunecat de stâlpul în care se rezemase.

— Meştere Iosip, vorbi el fără prietinie, bag de samă a doua oară că, în Ţara Leşască, istorisirile sunt prea lungi.

— Însă istorisirea dintăi, când am mai venit pe aici, a fost cu priinţă pentru cai, răspunse râzând slujitorul de la Liov.

— Bine, poate să fie şi asta de folos cuiva. Pentru cealaltă îţi mulţămesc mult; pentru asta mai puţin. Du-te la odaie, unde te aşteaptă bună tovărăşie.

Iosip se închină înaintea boierilor şi se duse. Simion Jder veni lângă maică-sa; îi apucă mâna  şi i-o sărută.

— Ai văzut, muţă, întrebă el, ce ochi a întors Ionuţ? N-a mai aşteptat; a înţeles că nu-i mai rămâne nimica de făcut.

— S-a supus înţelepciunii bătrânilor! îl ameninţă comisul Manole.

— Adevărat este, îşi înclină fruntea, cu întristare, Simion.

— Poate-i mai bine aşa, încheie vorbirea jupâneasa Ilisafta. Desară e a treia sâmbătă când îi descântăm să-i desfacem pentru farmec, eu şi Chira. Mâni, poruncesc şi părintelui Dragomir rugăciune de izbăvire.

Jder cel mititel ascultase întreagă istorisirea lui Iosip. Se lăsase cuprins de înfricoşare, să nu i se întâmple ceva, să nu făptuiască ceva. Îndată ce trecuse din încăperea cea mare în alta mică, lângă iatacul comisoaiei, se lăsase să lunece lângă părete şi-şi aplecase urechea îndărăt; aşa încât auzise tot.

Bine nu putea desluşi ce se petrece cu el. Nu putea să fie bucurie, dar nu era întristare. Era o tulburare din care încerca să se desfacă, peste samă de aţâţat. I se lămureau fără greutate un gând şi o hotărâre. Toate erau scrise în destinul lui — se încredinţa el. Din amestecul lui Alexandrel-Vodă nu se putea să iasă decât încurcătură şi suferinţă şi, poate, pieirea Nastei; deci Dumnezeu îi depărta dragostea, ca s-o lămurească şi să rămână numai a lui; căci numai el va îndrăzni să se ducă s-o caute şi s-o smulgă căpcăunului. Răscumpărând-o prin năcazuri şi durere. Nasta nu va mai putea fi a altuia. Nu s-ar putea spune că ce cugetă el să îndrăznească e chiar o nebunie. Gândurile cele bune sunt de sus. Tot de la Dumnezeu i-a venit pe