puţină vreme prin Ţara Rusească tocmai de la Marea de ghiaţă şi-i făceau numaidecât trebuinţă măriei sale pentru un strai femeiesc; de unde se înţelege că nu târzie vreme Vodă are să aducă la curtea sa Doamnă nouă.

— Am primit şi noi asemenea veste, dădu încredinţare jupâneasa Ilisafta, are să vie Doamnă la noi o mireasă tocmai de dincolo de Marea, fiică de împăraţi pribegi, fugari de la Ţarigrad.

— Eu despre asta nu ştiu nimica, ridică din umeri comisul cel bătrân. Să fie blagoslovită acea Doamnă, care va fi, ca să poată purta sobolii aduşi de feciorul nostru Dămian. Noi am vrea să ştim mai ales dacă feciorul nostru e sănătos.

— Sănătos, cinstite comise, şi tare ca criţă. Nu l-am văzut schimbat din firea lui niciodată.

— Atuncea bine; să ia pildă şi alţii. N-are decât să-i vie măriei sale acea împărătiţă greacă. Iar dacă aduce Dămian şi jupânesei Ilisafta cealaltă bucată de matasă pentru care i-a trimes răspuns, e şi mai bine.

— Aduce şi matasa, se grăbi să răspundă Iosip. Cum se închină lui Vodă, stăpânul meu purcede fără întârziere într-acoace la părinţii săi. N-a uitat nici de bucata de postav de Flandra. Domnia sa se închină la cinstita faţă a domniei voastre şi pofteşte să vă găsească bucuroşi. până atuncea puteţi afla de la mine felurite veşti. De unele Ţara Leşească e plină; pe altele le ştim numai noi.

Comisoaia Ilisafta se foi în cuibarul său.

— Unii dintre comişi, zise ea, n-ar fi doritori să afle asemenea veşti. Deşi de la ei s-a ştiut despre Împărătiţă greacă, acuma se fac a uita, ca şi cum n-ar mai şti nimica, şi, deşi poftesc să afle toate câte sunt pe lume, se prefac că nu le trebuie nimic şi întorc capul. Pe când noi dorim să ştim, deoarece altă bucurie nu avem în singurătatea noastră. Alţii au vânturat lumea, noi am stat aici; alţii ştiu toate, noi nu ştim nimica; deci vreau să cunosc acele veşti cu trei zile înainte. Este poate veste că feciorul nostru Dămian are de gând să facă nuntă, cum mi se arată în vis în unele nopţi?

— Are să fie şi asta pe la primăvara viitoare, mărturisi Iosip de la Nimirceni. Până acuma-s numai vorbe. S-ar fi găsit o fată de neguţător litvan de la noi de la Liov. Încă nu ne înţelegem din zestre.

— Dacă nu-i pornit nimica, e ca şi cum nici n-ar fi, mormăi comisul.

— Ai răbdare, ai răbdare, îl îmblânzi jupâneasă Ilisafta. Numai noi femeile ştim cât de greu se fac nunţile.

— Se fac cu prea multă vorbă.

— Atunci să ştie cinstiţii comişi că, fără vorbă, nu se săvârşeşte nimica pe lumea asta.

— Dovada-i de faţă, jupâneasă Ilisafta, iar Iosip stă şi aşteaptă, uitându-se când încolo, când încoace.

— D-apoi că omul ar vrea să grăiască, numaicât nu-l lasă cinstiţii comişi.

Cinstiţii comişi se îmblânziră şi tăcură, râzând. Alţi cinstiţi comişi, veniţi de la deal, se rezemară de stâlpii pridvorului. Cel mic urma să-şi strămute fălcile, cu ochi umezi, vlăguit de umbletele zilei.

Iosip putu să vorbească iar:

— Când au pălit nohaii în Ţara Leşească, stăpânul meu se afla într-un loc care se chiamă Brodi, alegând marfă de la pădurari crăieşti. Erau mai cu samă nişte piei de râşi care nu se mai află şi stăpânul meu le preţeluia una câte una. Când a ajuns la a unsprezecea, iaca trec pe drum călăreţi domneşti, strigând cât ce puteau primejdie. Jupân Dămian prinde a râde: care nohai? He-he! aicea suntem departe de hotar. Şi numără pieile înainte; domnia sa plăteşte pădurarilor, eu strâng marfa şi ne ducem la gazdă. Acolo altă zvoană; fugari cu părul vâlvoi. Aflăm noi, nu târziu, că hoarda a răzbit întăi în Podolia şi după aceea nu s-a sfiit să treacă până în Volinia. Grăbindu-ne cătră Liov, eu mă înturnam când şi când şi vedeam ca un nour în fundul răsăritului. Acolo erau pojarurile. După ce ajungem noi cu bine la locul nostru la Liov, cad una după alta vestirile tuturor răutăţilor, de se încrâncena carnea pe mine şi mi se zbârlea părul sub cuşmă. Dar iaca ne vine şi o mângâiere de la Moldova şi auzim că au prins a se bejeni fugari din Podolia ca să se ducă sub stăpânirea lui Ştefan-Vodă. Ieşind eu din târg spre a împlini o poruncă a stăpânului meu, la un sat din preajma Liovului, numai ce mă întâlnesc cu un cunoscut al nostru, pe care l-aţi văzut şi domniile voastre nu de mult aicea, la Timiş. Dacă am să vă spun că are un ochi stâns astupat cu solz, domniile voastre aveţi să vă aduceţi aminte numaidecât. Şi dacă am să mai adaog că-l chiamă moş Ilia Alapin, apoi aveţi să vă miraţi: ce am eu de împărţit cu asemenea neguţător? Eu n-am de împărţit nimic cu moş Ilia, dar el, fiind un meşter cu multe ascunzişuri, aduce vorba despre înţelegerea lui Gogolea cu boierul nostru pribeag jupân Mihu şi mă întreabă, pe departe, dacă n-aş cunoaşte eu cumva pe cineva, carele a dat de ştire la Moldova despre un furtişag de cai ce s-ar fi pus la cale. I-am răspuns că nu ştiu nimica şi habar n-am despre ce cai e vorba.

— Poate tu nu ştii, cumetre Iosipe, îmi zice blăstămatul acela de uncheş chior, dar ştiu eu. Am stat ş-am socotit, am stat ş-am socotit, spune el, cine ar putea din Liov să răsară în Ţara Moldovei; şi ce neguţători umblă de la noi la Moldova; şi cu ce oameni buni de voroavă şi de petreceri au stat oamenii noştri — adică ai mei şi ai lui Gogolea — la cinstitele crâşme din marginea târgului Liov; şi asemenea cu ce moldoveni de aici trăiesc în prietinie slugile lui jupân Mihu.

— Tot nu înţeleg despre ce-i vorba, mă păzesc eu.

— Rău îmi pare că eşti greu de cap, râde moş Ilia. Află că noi am fost să cumpărăm un cal alb, la Timiş, în Ţara Moldovei, şi n-am isprăvit nimica. De asemenea află că am oblicit drumul coconului domnesc la o năzuinţă de dragoste,