— Ţi-a spus cum o chiamă? întrebă într-adevăr, cu mare curiozitate, vistierniceasa.

Comisoaia Ilisafta se miră nespus:

— Cine să-mi spuie?

— Ei, cine... Ştii domnia ta prea bine şi te-ai aşteptat de la început la asemenea isprăvi de la Făt-frumos care s-a dus în lume după Ileana-Cosânzeana. L-am văzut eu cum îi umblau ochii în ospătăria aceea de la Suceava.

— Care ospătărie de la Suceava?

— Este acolo o ospătărie. Adică era; acuma nu mai este. Cel mai bun lucru pentru un june nu era acolo mâncarea şi băutura, cât o leaşcă pe care o chema pana Mina.

— Nu ştiu nimica din toate acestea, se uimi comisoaia. Am aflat ceva despre o copilă a unor boieri de la Ionăşeni.

— Nasta.

— Cum?

— O chiamă Nasta. Fata jupânesei Tudosia. Cum a fost acea bătălie la drumul mare în noaptea de sântă-mărie, Vodă s-a supărat şi dintr-asta i se trage băietului nostru urgia. Nu-ţi mai spun că pana Mina şi Iohan Roşu n-au mai ieşit la lume din tainiţile Cetăţii. Măria sa s-a mai îmbunat când a fost prins feciorul Hanului. Pe cocon l-a mustrat cu blândeţă, deşi se pare că Alexandru-Vodă ar fi fost mai vinovat.

Comisoaia Ilisafta sta ca pe jar, negăsindu-şi astâmpăr, până ce prinse firul păţaniei Jderului celui mititel. Atunci zâmbi şi deveni şi domnia sa tainică, dând a înţelege că ştie mai multe. Atâtea ştie, încât nu le-ar putea isprăvi într-o noapte. De altminteri băietul e aici şi el le cunoaşte mai bine decât oricine. Unele câte le arată jupâneasa Candachia sunt aşa, altele însă s-au petrecut cu totul altfel.

— Ce-i de făcut? se jeluia nora, împreunându-şi palmele şi scânteindu-şi cerceii; aşa am cumpărat, aşa vând. Foarte într-ascuns se şoptesc toate acestea la curtea Sucevii şi unele din ele nici măria sa Vodă nu le ştie bine. Poate altele să se descopere mai pe urmă. A vorbi de ele e cu primejdie; de aceea te rog, dragă soacră şi jupâneasa Ilisafta, să nu mai afle nimeni şi să rămâie numai între noi.

— Dar cum îţi închipui dumneata, noră, că aş fi eu în stare să dezvăluiesc asemenea taină? Cum o ţii dumneata, aşa o ţin şi eu. După toate câte s-au întâmplat, socot că acea fată a Tudosiei nu s-a mai întoarce de unde-i dusă.

— Parcă se ştie unde-i dusă?

— Se ştie prea bine. Dacă doreşti, pot să-ţi spun. Din moarte şi de-acolo puţini se întorc.

Nesimţit, ieşise în acest timp la uşorul pridvorului Chira cămărăşiţa, aşteptând un răstimp cât de mic, ca să ceară de la stăpâna sa o poruncă. Dar sfatul jupâneselor nu conteni multă vreme, până la ceasul al şaselea, când soarele de septemvrie ajunse la amiază, împrăştiind o puzderie de aur asupra acelor locuri tihnite. Zvoana lumii şi a prădalnicilor era acolo abia simţită, intre puţine fiinţi omeneşti; pe când miriştile, otăvile, zăvoaiele aromeau sub linişte, iar mătasa funigeilor părea abur ţesut în adierea moale a zilei.

CAPITOLUL XV

PE NEAŞTEPTATE IONUŢ PUNE LA CALE CEA MAI MARE NEBUNIE

Mai bune decât descântecele jupânesei Ilisafta şi desfacerile Chirei cămărăşiţei, au fost poruncile comisului Manole şi doftoriile lui Simion, ca să scoată din Jderul cel mititel amorţirea ce-l cuprinsese.

Înainte de ceasul întăi al zilei, când scânteia brumărelul pe colnice, amândoi fraţii erau călări pe sub streşina pădurii, dând ocol închisorilor. Uneori se opreau sub cireşi cu frunzele pălite, roşii ca o aramă nouă, şi ascultau în poienile dinlăuntrul mugetul cerbilor. Coborau la adăpători, unde se băteau şi nechezau subţire mânzocii călăuziţi de îngrijitorii lor; după aceea poposeau la caii de patru ani, sub şoproane, unde erau pregătite meşteşugurile de scopire. Erau şi alte lucrări de îndeplinit într-o herghelie mare ca aceea. Erau nebuni ce trebuiau potoliţi şi nărăvaşi de întors la cuminţenie. Ionuţ Jder era foarte lăudat pentru îmblânzirea sălbaticilor. până la amiază era atâta frământare şi atâta lucru, încât amândoi fraţii cădeau de trudă în umbrar; îmbucau repede bucatele trimese de la curte şi se întorceau pe spate, închizând ochii şi lăsându-se mângâiaţi de sârmele de aur pe care le strecura soarele prin crengi în adăpostul lor. Abia aţipea mezinul, şi comisul al doilea strănuta cu zgomot, făcându-l să tresară.

Până într-amurg de asemeni nu era pentru Ionuţ hodină.

Gândurile — dovedise comisul cel bătrân — sunt cei mai harnici duşmani ai omului. Nu-i altă doftorie pentru Jder cel mititel decât să cadă butuc în culcuş şi să doarmă somn fără vise. Cu toate acestea demonii care se chiamă gânduri găseau chip să-l cerceteze şi-l cercetau mai ales atuncea când el părea mai alinat. Orice rană de asemeni are vindecare, adăogise bătrânul comis Manole. Omul, chiar tânăr, are mai multă înţelegere decât un cal; s-ar putea spune că are şi înţelepciune; deci acolo unde calul sare în două picioare şi bate cu copitele, omul stă puţintel şi cugetă. De aceea vracii au pentru cai alte meşteşuguri şi pentru oameni altele.

Într-o sâmbătă, cătră sfârşitul lunii septemvrie, amândoi fraţii coborau la curte înainte de asfinţitul soarelui, ca să dea samă bătrânului comis de slujba lor şi să primească alte îndreptări pentru alte treburi. Găsiră la odaie an cal străin; argaţii îi luau şaua şi-l grijeau. Comisul Simion cunoscu calul.

— Avem veste de la fratele nostru Dămian, dădu el lămurire lui Ionuţ.

Mezinul căscă de trudă. Ajungând la pridvor, văzu pe Iosip slujitorul de la Liov şi se bucură întrucâtva, ca de o cunoştinţă veche. Îi rămăsese plăcută amintire de sfatul de la focul gospodarilor, în noaptea înălţării, când se întorcea singur la Timiş.

Slujitorul neguţătorului Dămian se închină cu voie-bună înaintea fraţilor. După asta se întoarse iar la comisul Manole.

Sosise în prag, ca s-asculte numai c-o ureche, şi jupâneasa Ilisafta: dar, cum aflase vestea cea bună, se aşezase pe divan în cuibarul domniei sale.

Vestea cea bună era că jupân Dămian, neguţătorul, se afla pe cale, cu trei zile în urmă, venind să se închine lui Vodă, la Cetatea Sucevii, şi să-i aducă nişte prea frumoase pielcele de soboli. Acele pielcele le primise de