Era cu obrajii alungiţi şi sarbezi, însă zâmbi ca şi altădată comisoaiei Ilisafta. Îi sărută amândouă mânile şi primi să-şi cufunde nasul în busuioc la pieptul dumnisale; sărută mâna comisului şi-i primi cu fruntea plecată binecuvântarea.

Faima războiului măriei sale Ştefan-Vodă era ajunsă de multe zile la Timiş. De asemenea ajunsese acolo o bună-vestire despre fapta comisului al doilea şi al mezinului său. Venise cel dintăi să se laude cu prinderea lui Emin Sidi Mamac însuşi jupân Cristea vistiernicul; căci fapta aceasta, din clipa împlinirii ei, devenea a tuturor feciorilor lui Manole Păr-Negru. Lumea nici nu vorbea într-alt chip despre întâmplare. Feciorii comisului Manole Păr-Negru au prins pe puiul lui Mamac-Han. Se cuvine deci să ne fudulim de asemenea ispravă a noastră.

Dar a mai fost ceva, ce nu se poate bine desluşi, se mira jupâneasa Ilisafta. Mulţămirea luminatului stăpân Ştefan-Vodă a fost să desfacă pe Ionuţ de la înalta sa milă. Asta pe de o parte nu-i rău, căci bucură pe părinţii săi care-l jeleau, ca şi cum ar fi fost pentru totdeauna prăpădit; însă iată în ce chip plătesc domnii din lumea aceasta credinţa şi vrednicia celor mai buni slujitori! Aşa se întâmplă şi cu un oarecare comis, pe care nu ştim bine cum îl chiamă, carele a umblat în pribegie cu măria sa, robindu-şi credinţa, suferind de nesomn şi foame, cunoscând boli şi răni şi care stă la Timiş uitat. Când şi când ne aducem aminte de el şi ne bucurăm; dar după aceea îl lăsăm să se usuce acolo unde se află.

— Aş socoti, jupâneasă Ilisafta, zâmbi comisul, că mai sănătos este să nu ne amestecăm în treburile Domniei. Acel despre care pomeneşti domnia ta se află mulţămit întru ale sale.

— Eu ştiu că-i mulţămit domnia sa, dar nu-s mulţămiţi alţii, se răsuci comisoaia Ilisafta. Putere-ai domnia ta să-mi arăţi de ce a lepădat de la sine măria sa pe feciorul acelui comis?

— Ţi l-a trimes domniei tale, ca să te bucuri de vederea lui.

— Mă uit şi-l văd, dar nu mă bucur, cinstite comise. Căci eu i-am dat măriei sale fecior ca o floare. Ş-acuma uită-te şi vezi ce ne trimite înapoi. De atâta milă şi de atâta bine, i s-au tras obrajii acelui fecior al comisului, şi i s-au stâns ochii.

Simion se amestecă.

— Muţă, zise el blând, întreabă domnia ta pe Ionuţ şi ai să afli că măria sa stăpânul nostru nu-i întru nimic vinovat.

— Dar cine-i vinovat?

— Să-ţi spuie el singur.

— Alei! Îşi pocni comisoaia palmele, ridicându-şi ochii la înălţimea stâlpilor pridvorului, nu cumva s-a găsit o scorpie, care l-a muşcat de inimă?

Ionuţ clătină din cap, dintr-odată înegurat:

— Nu-i scorpie, muţă.

— Nu-i scorpie? dar ce-i, dragu mamei? Spune-mi numaidecât unde-i, să mă duc să-i mulţămesc.

Comisul al doilea Simion se întoarse în loc privind în lungul drumului spre valea Moldovei. Dintr-acolo venea la deal o trăsură verde cu cai negri. Mezinul nu răspunse deocamdată strigătului jupânesei Ilisafta.

— Mută, grăi el apoi cu stăpânire, aceea despre care vorbeşti poate a fost răpită peste Nipru.

— Vai! se miră comisoaia, crescându-şi ochii sprâncenaţi; când a putut da peste tine, Ionuţ, aşa vânt repede? Tu nu ştiai nimic despre acestea, dragu mamei; şi cum ţi-ai luat zborul, ai căzut în laţ. Cine-a fost? Tare sunt doritoare să-i aflu numele. Şi din ce neam este? Tare m-aş mira să fie dintr-un neam cumsecade. Şi cu ce şiretlicuri a umblat? căci nu poate să fie decât o vădană care umblă cu înşelăciuni. Şi dac-au luat-o nohaii, apoi eu oi da un sărindar de mulţămire.

La toate aceste întrebări, mezinul încerca să răspundă şi nu putea spune decât vorbe răzleţe ici-colo. Totuşi comisoaia Ilisafta nu pierdea nimic din ce putea fi pentru dumneaei o lămurire şi îndată statornici locul, starea şi numele.

— Atuncea dacă-i o fată de boier, trebuia s-o ştim şi noi. Am fi putut s-o aducem aici, ori ne-am fi dus noi acolo. Am fi aflat ce urmări are şi ce zestre i se pregăteşte. Dar copiii din ziua de azi nu mai au dragoste şi frică de părinţi.

— De ce să vorbim, muţă, despre ce nu mai este? mormăi Ionuţ amărât, fără a privi pe nimeni.

— Dragă copile, se răsuci spre el comisoaia Ilisafta, dacă mi-i scris să am asemenea noră, se întoarce ea şi de la Han-Tatar. Nu întârzia şi mărturiseşte toate, ca să vedem ce este de făcut. Nu este fapt care să nu poată fi dezlegat, nu este durere care să n-aibă descântec. Ştiu, dragu mamei, c-am s-o visez la noapte venind împotrivă-mi cu paloşul, ca să mă răpuie.

Cu mânile, cu ochii, cu spaima, aşa de mare şi de groaznică o închipuia jupâneasa comisoaia pe acea noră, încât mezinul zâmbi şi se înduioşa amintindu-şi de un gingaş şi subţirel trup, care se alăturase într-o noapte de el, în fân, împungându-l cu sânişori bouri.

Toate aceste lămuriri comisul Manole Jder le asculta cu destulă linişte.

— Asta-i ucenicia oricărui bărbat, zise el. Slujitorul măriei sale să mănânce şi să doarmă; iar de mâni să-şi urmeze slujba cu jupân al doilea comis.

Băgând de samă că s-a apropiat trăsura cu caii negri şi că într-însa se află numai strălucita înfăţişare a Candachiei, bătrânul îşi îndesă cuşma în cap şi porunci lui Simion să-l urmeze în deal, la ceairul tretinilor. Amândoi bărbaţii trecură în odăi şi de-acolo, pe dindos, la saraiuri şi la poteca Timişului de sus. Ionuţ pândi şi el clipa prielnică şi se strecură în chilioara lui, simţind nevoie de singurătate. Jupâneasa Candachia coborî cu zâmbet, cu îmbrăţişări, sărutări şi vorbe asupra jupânesei Ilisafta.

Comisoaia înţelegea prea bine că nora dumnisale vine să ispitească şi să afle toate câte se pot afla: de aceea îşi strânse buzele cu oţărâre. Nu-i nevoie să mai iasă zvon în lume despre dragostele copiilor şi răpirea tătarilor. Cum a afla Candachia aici două, până dincolo înmulţeşte şi face nouă. Altfel ştie să se sulemenească, şi să poarte cercei de aur în zi de lucru. Ştie să încânte şi să îmbrobodească pe vistiernic, de-o lasă să umble singură. Din câte treburi are o jupâneasă în