acel om cu mine şi l-am întors la Ionăşeni. De acolo am venit să spun ce este. Am aflat ieri în Suceava de trecerea domniilor voastre şi, luându-vă urma, am venit şi eu la sfântă mănăstire.

Ionuţ înălţase încet-încet fruntea, privind cu ochi rătăciţi pe slujitor.

Întrebă şoptit ceva. Glasul nu i se auzea.

Botezatu îşi plecă urechea, venind lângă el.

— Au răpit-o pe jupâneasă Tudosia, încuviinţă el, răspunzând întrebării şoptite.

Mezinul murmură iarăşi.

— Nu! se apără Gheorghe Tătarul; în afară de acel slujitor n-a mai scăpat nimeni. Vrea să ştie — lămuri el şoapta acelui copil bolnav cătră fraţii lui mai mari — vrea să ştie dacă a fost luată şi jupâniţa Nasta. Apoi eu de când spun că a fost luată.

Ionuţ se îndârji privind în juru-i şi râzând rătăcit.

— Gata, bădiţă Nicoară şi părinte Nicodim, zise el deodată.

— Stăi, Ionuţ, unde vrei să te duci? îl stăpâni cu braţele călugărul.

— Gata; de-acuma nu mai este nevoie de nici o mustrare.

— Bine, nu te-om mai mustra; te ducem acasă, la Timiş.

— Ce să fac la Timiş? Nu mă duc la Timiş.

— Atuncea rămâi aicea, la mine.

— Bădiţă Simion, seinei fecioraşul, nu mă lăsa aici, şi porunceşte Botezatului să lipsească din faţa mea.

Simion îl privi nedumerit; apoi se întoarse spre slujitor:

— Strânge de pe masă, Botezatule, îi porunci el. Du-te de mănâncă şi te hodineşte. Mâni dimineaţă ne întoarcem acasă.

Mezinul se frământa, într-aceeaşi nemulţămire. Călugărul se aşeză lângă el, ou aceeaşi blândeţă.

— Numai Dumnezeu făptuieşte şi judecă înţelept, zise el.

Ionuţ ridică ochii, privind în laturi; părea a înţelege cu uimire ceva: ori că e o pedeapsă a Nastei, ori e o pedeapsă a lui.

Într-adevăr, în mărturisirea ce făcuse părintelui Nicodim, credinţa frăţiei lui de cruce se dovedise întinată: şi pentru asta i se ceruse iertare de la Dumnezeu. Acuma întâmplarea pe care o vestise Tătarul îi venea ca o ispăşire crudă. Îndârjirea lui de o clipă slăbi: începu a se tângui, scâncind.

Din liniştea în care părea că stă, comisul Simion zvâcni dintr-odată în picioare, plimbându-se de colo-colo prin pridvor, ca într-o cuşcă. Pintenii îi sunau îndesat.

— Ascultă, Ionuţ, grăi el oprindu-se în faţa fecioraşului, cu braţele încrucişate pe piept. În ziua când am prins amândoi pe feciorul Hanului, am socotit că ai trecut în rândul bărbaţilor şi m-am mândrit cu tine. Se pare că m-am înşelat. Înţeleg că ai vrut să străpungi pe Botezatu; te-ai uitat duşmănos şi la noi; ai stat gata să te izbeşti cu fruntea în părete; asta s-o faci numai după ce ţi-o creşte coarnele. Văd că trebuie să mai mănânci nouă ocă de sare, până ce vei fi vrednic să intri în sfatul bărbaţilor. Tu încă nu înţelegi ce se chiamă bărbat — adică acel om care nu-i ouat şi clocit, ci fătat. Bărbat e numai acela care leapădă de la el slăbăciunile şi lacrimile. Când dă cu piciorul, când prinde în pumn, toate i se supun. Descalică lângă o muiere; pe urmă încalică şi se duce cu altă floare la ureche. Acuma, după starea în care te afli tu, ar fi frumos să-ţi ţinem şi noi tovărăşie, eu cu părintele Nicodim, bocind gros, ca nişte buhai de baltă. Să treacă un om pe la poartă şi să steie cu mirare; să zică: Hm! se cunoaşte că aceştia-s feciorii comisului Manole Păr-Negru de la Timiş. Asemenea blăstămăţie vrei domnia ta să se întâmple, ca să ajungem ocara lumii!

Mezinul se holbă de disperare, pălind cu piciorul în pământ şi răcnind:

— Când am vrut şi am spus eu asta, bădiţă Simioane?

Călugărul zâmbi cătră sine însuşi.

— Dacă n-ai spus, se apără Simion, şi dacă nu doreşti, atuncea rămân eu de minciună. Dar dacă vrei să mă dovedeşti de istov, du-te şi-ţi cufundă capul într-o căldare cu apă rece. Trebuie s-ajungem cu alţi ochi la Timiş, ca să nu spăriem oamenii de-a colo.

Sara, cei trei fraţi au făcut un legământ, despre care a fost înştiinţat şi Gheorghe Botezatu Tătarul, să nu se spuie la Timiş jupânesei Ilisafta comisoaia decât ceea ce se cuvenea din întâmplările petrecute. I-a fost dragă băiatului o fată şi acea fată nu se ştie ce s-a făcut în vârtejul din urmă al tătarilor. După unele ştiri, se pare că a fost furată de acei căpcăuni; dar crezământ deplin nu poţi pune pe vorbele unui slujitor înfricoşat, care n-a văzut nimic cu ochii lui. Cât a fost învăluirea prădalnicilor, el a stătut ghemuit în hornul sobei. După ce s-a liniştit împrejurimea, el a ieşit şi s-a uitat încolo şi încoace. N-a mai văzut căruţă şi slujitori, dar nici oameni ai locului care să-i spui anumit ce s-a întâmplat. Deci mama şi fata poate să fi scăpat într-un ascunziş. Ori chiar dacă le-au luat nohaii în acel ceas, se poate să fi scăpat după aceea printr-o împrejurare fericită. De multe ori se întâmplă nohailor de-i lovesc din urmă cu repeziciune bărbaţi vrednici şi scapă din ghiarele lor şi prada şi robii. Asemenea păţanie au avut tabunurile lui Mamac-Han nu mai departe decât în trecutele zile, în prădăciunea lor de la Moldova, când i-a prins în voloc Ştefan-Vodă şi le-a luat înapoi tot ce prădaseră, punându-i să dea dobândă pe deasupra însăşi viaţa lor, deoarece din acea împresurare n-a mai scăpat nici un războinic negru. Asemenea fapte s-au mai petrecut, în zilele de demult, şi în Ţara Leşască, la o altă prădăciune a nohailor. Când a venit Cotorobai Mîrza cu ceambururile de-a prădat în Podolia, acu douăzeci şi doi de ani, s-au luat pe urma lui boieri Ieşi cu oşti şi cu sprijinul castelanului de la Bar; şi pe când tătarii au stat ca să-şi apere dobânda, i-au pălit din cealaltă parte cazaci de la Pragurile Niprului, răpindu-le furtişagul. Atuncea iarăşi au scăpat robii. De asemenea, altă oară litvanii şi-au întors de la tătari dobânda şi robii.

Toate aceste poveşti le spunea cu meşteşug ieromonahul Nicodim, ca să îmblânzească suferinţa Jderului celui mititel şi să-i deschidă o zare de nădejde. Astfel, după ce s-a odihnit Ionuţ în acea noapte la Neamţu, s-a putut întoarce la Timiş cu al doilea comis Simion