Mezinul oftă cu amărăciune.

— Văd că tare eşti domnia ta slăbit şi întristat, se miră fratele Gherasim. Ai avut pălitură de sabie ori de săgeată?

— Sunt săgetat.

— Se vede. Fie asta, fie alta, să-ţi cetească părintele Nicodim şi-ţi depărtează răutatea. Aşa am fost eu bolnav de lungoare şi, cu cetitul cuvioşiei sale, m-am tămăduit. Am fost altă dată întru mare întristare pentru o pagubă de şaizeci de groşi. Mi-a cetit şi am dobândit mângâiere, ceea ce-i mai de preţ. Acei bani prăpădiţi am să-i aflu pe ceea lume.

— Eu am prăpădit altele, frate Gherasime.

— Orice-ai fi prăpădit, ai să afli.

— Când?

— La învierea a doua, jupâne Ionuţ, când nu se mai poate tăinui nimica. Atuncea au să se arate şi hoţii, cu averea mea. Au să vie să mi-o puie la picioare. Are să mi se adaoge şi dobândă.

— Bine; să aştept până la acea înviere, se supuse fecioraşul, urmând cu fruntea plecată pe fratele Gherasim la căldarea cu apă.

Fraţii săi îl aşteptau în pridvor. Apa luase de pe obrazul lui o mască de pulbere; faţa îi apăru mai tristă în soarele pieziş şi ochii mai adânciţi de cearcăne.

Ieromonahul îi puse mâna pe creştet.

— Ionuţ, fratele meu, îi zise el c-un glas blând. Întristat am fost când am văzut, la Putna, aceşti ochi. Mai întristaţi au să fie bătrânii, când ai să ajungi la Timiş. Boala ta-i iute, după cât am înţeles de la comisul Simion, dar trece. Trebuie să te mărturiseşti; şi să cerşesc de la Dumnezeu pentru tine răbdare şi bărbăţie.

— Da, bădiţă Nicoară şi părinte Nicodim.

Dintr-odată mezinul începu să plângă cu amar, grămădindu-se lângă Simion. Acesta îl bătu pe umeri, îl supuse în genunchi sub patrafirul ieromonahului şi se depărta, coborând treptele în ogradă.

Părintele Nicodim ispiti cu luare-aminte şi cu răbdare pe mezinul său şi-l mustră pentru faptele-i rele. Apoi îi ceti cuvinte de iertare din cartea cu scoarţe de piele. Fecioraşul se simţi mai uşurat şi zâmbi trist fratelui său.

Atuncea se întoarse şi comisul Simion.

— După o zi de ajunare, se cuvine flămânzilor hrană, zise el cu părere de veselie şi cercetând în treacăt pe mezin. Fratele Gherasim ne aduce o fiertură de peşte şi hribi copţi. Asta-i mâncarea pe care şi-o pregătise pentru sine: eu l-am încredinţat că-i pentru noi. Se ştie că nu este alt peşte mai gustos decât boişteanul de Nemţişor.

Călugărul şi comisul se veseliră. Ionuţ îşi strâmbă obrazul, făcând o silinţă să pară şi el bucuros. Nicodim clăti din cap, privind lung la Simion.

— Dumnezeu să dea linişte răzvrătiţilor... şopti ieromonahul.

Ionuţ privi pieziş pe tovarăşii săi.

Se aşezară în jurul mesei. Fratele Gherasim aduse cina. Ieromonahul o binecuvânta.

Pe când stăteau în tăcere, cu bucatele încă neisprăvite, în lumina asfinţitului de început de toamnă, sunară copite de cal în bolovanii potecii şi un călăreţ se opri la poartă. Mezinul sări ars din locul său, repezind la o parte mâncarea.

— Stai liniştit la locul tău, nebunule, îl mustră cu asprime ieromonahul. Nu-i nevoie să te grăbeşti cătră veşti rele.

Ionuţ şovăi şi se întoarse căzând la locul său, cu braţul pe masă şi rezemându-şi fruntea de cot. După înfăţişare, tătarul nu se arăta vestitor plăcut. Îşi părăsi calul la şopron şi veni furişat şi neguros spre stăpâni. Îşi lepădă cuşma şi se zgrepţenă cu asprime la tâmplă şi la ceafă.

Comisul îl îndemnă:

— Apropie-te, Botezatule, şi grăieşte.

— Jupâne comise al doilea, răspunse slujitorul, după porunca ce mi-a fost dată, am fost la Ionăşeni şi n-am găsit pe jupâneasa Tudosia. Cum s-a întâmplat învălmăşeala ştiută, nici n-a mai aşteptat ziua. A poruncit să se puie caii cei mari la căruţă, a luat pe fată şi s-a dus la neamuri în Ţara Leşască.

— La care neamuri?

— Asta am vrut să ştiu şi eu numaidecât. Am întrebat pe slujitori: la care neamuri şi unde? Ei mi-au dat răspuns că, după a lor socotinţă, jupâneasa Tudosia s-a dus la o soră a sa nu departe de Liov. După câte s-au întâmplat — mă sfătuiesc eu cu oamenii de acolo — e greu de înţeles când are să se întoarcă. A luat blănurile şi straiele. Au spus ţigăncile cum că a luat şi un pieptene de fildeş. Apoi dacă a luat şi pieptenele de fildeş, gata. Semn că-şi păzeşte capul. Cum stam noi de vorbă, treceau oameni fugari din Ţara Leşască. Erau spăriaţi de urgie şi căutau o scăpare la noi. În stăpânirea Craiului nu mai era nici o rânduială. Dregătorii se trăseseră înlăuntru; slujitorii fugiseră să se închidă în Cetate la Cameniţă. Văzând eu că toate umblă vraişte, după îndrăzneala unora şi altora, mă gândesc să trec în Ţara Leşască. Dacă trebuie, mă duc până la Liov. Acolo se află jupân Dămian, fecior al stăpânului nostru; are cine mă ocroti şi mă pune pe drum bun. Umblu eu căutând, întrebând. Văd jaf şi pojar pretutindeni. Morţi prin toate râpele şi pe sub toate gardurile. Curţile boierilor sparte; unii şleahtici căzuţi sub harapnic; unele cneaghine sub coviltirul căruţelor tătărăşti. Nu mai departe decât patru zile de cale, la Hanul Craiului, lângă un sat cu numele Somotroc, am aflat ce s-a întâmplat cneaghinei Tudosia. Am aflat că a stat în popas o jupâneasă de la Moldova, cu slujitori şi roabe. Cum umblau trâmbele de necredincioşi pălind ba ici, ba dincolo, oamenii stăteau cu sufletul la gură gata de fugă. Căruţa jupânesei umbla cu întârziere şi cu fereală. Nu era teamă numai de nohai, ieşiseră în pradă la drumurile mari şi mulţi dintre mişeii localnici. Era după amiază şi toţi plecau urechea şi miroseau vântul; când iaca, dau tătarii într-o mică de ceas. Au luat tot, s-au dus. Mie tot nu-mi vine a crede, până ce nu dau peste un slujitor de la Ionăşeni. Cum rămăsese acela, ascuns într-un horn de sobă, minune este. Era urât ca dracu şi rânjea la mine. De la dânsul am înţeles desăvârşit că aşa a fost cum mi se spune. Am luat pe