întârzie nici o clipă, când va auzi porunca celor o sută de soli, să nu întârzie nici o clipă de a slobozi cu daruri pe Eminec; iar de nu va face aşa, apoi cât ţine acea Ţară a Moldovei, nu va rămâne sat şi târg nedat pojarului şi nu se va afla palmac de pământ necotropit şi nesfărâmat de copitele cailor; şi nu va rămânea om trăitor de la Mare până la munte; şi numai Voievodul şi sfetnicii săi vor avea cruţată suflarea vieţii, ca să le fie ochii fripţi cu suliţă înroşită în foc, şi să macine cu braţele lor mălai sub harapnice, în saraiurile lui Mamac-Han; şi muierile curţii domneşti se vor bucura de dezmierdările slujitorilor grajdurilor strălucirii sale Mamac-Han şi pe urmă vor fi lepădate în Marea Caspiei ca să fie hrană crabilor. Aceste vorbe să fie scuipate acelui ghiaur, a strigat prin spuma de mânie a buzelor sale Mamac-Han, şi prinţul să fie adus cu alai îndărăt.

Voievodul a dat celor fără de lege — mai arăta în cartea sa pan Roman Graniţki — un răspuns dintre cele mai potrivite. Ieşirea nohailor în pradă nu era o faptă de război. Nimene nu le căşunase paguba în pustia lor. Pojarurile, şi morţile, şi robiile, cine putea să le judece cu omenească judecată? şi la ce divane să fie înfăţişare? Dacă Dumnezeu rânduieşte pedepse nelegiuiţilor şi pe lumea asta, apoi la anume faptă nu poate fi răspuns decât atare plată. Dacă Dumnezeu a dat izbândă oşteanului lui Hristos de la Moldova, atuncea a pus şi în braţul său judeţ. Şi nu poate fi pentru hoarde altă măsură decât aceea care se potriveşte cu firea lor. Acest judeţ de asemeni cată să fie astfel întocmit, încât să contenească răcnetele suferinţilor şi toate noroadele din Lehia şi din olatul Moldovei să simtă dulceaţa răzbunării.

A da înapoi pe Emin Sidi Mamac, adăogea cinstitul diac de la Braslav, ar fi fost şi cu desăvârşire imoral. A te supune mâniei unui prinţ sălbatic, înseamnă a-l îndemna să vie încă o dată în pradă asupra lumii, în cel mai scurt timp. Judeţul măriei sale Ştefan-Vodă are deci şi o lature politică, deoarece, pentru un răstimp, asigură lumii pacea dinspre partea pustiei. Cuminte şi binecuvântat de noi clericii a fost, prin urmare, răspunsul dat, punându-se în ţapă nouăzeci şi nouă de soli, şi desfăcând în două pe Emin Sidi-Mamae; şi trimeţându-se al o sutălea sol, însemnat la urechi şi la nas, ca să deie samă stăpânului său Hanul de toate cele întâmplate.

Aşa a fost cutremurul lui Mamac, încât într-o singură noapte şi-a învârtejit tabunurile spre Nipru. Ceea ce dovedeşte că Voievodul a cugetat şi a săvârşit bine, pentru care lucru noi am dat binecuvântare; pe când luminăţia sa Craiul nostru Cazimir leneveşte în chilotă şi porunceşte să i se aducă în aşternut mâncarea, pe care-i place s-o stropească cu vin de Rin: iar după ce mănâncă şi bea, se întoarce pe cealaltă coastă, oftând cu mulţămire că are pace, îşi trage aşternutul peste cap şi doarme până la ceasul al şaselea.

Pe când comisul Simion şi mezinul său urmau alaiul lui Vodă prin locurile bântuite de hoarde. Gheorghe Botezatu Tătarul suia în sus spre hotarul Tării Leşeşti, ca să afle veşti din părţile Ionăşenilor. Asta se făcuse din porunca lui Simion Jder, din dragostea de a aduce o zare de lumină în ochii mezinului. Fecioraşul urma pretutindeni pe fratele său, fără poftă de mâncare şi fără vlagă, ca un mânzoc bolnav. Simion îi pusese mâna pe frunte şi o găsise fierbinte, îl întorsese cu ochii spre el şi-i văzuse luminile înegurate: deci îl bătuse pe spate, socotindu-l în mare suferinţă, şi chibzuise să-i ia sânge cu stricneaua, după rânduială nălbarilor de la Timiş. Apoi, cugetând altfel, îl mânase la Ionăşeni pe tătar.

La 3 a lunii septemvrie, s-a făcut sfinţirea ctitoriei nouă a Putnei, închinată de cătră măria sa Ştefan-Vodă sfintei Fecioare. La acea minunată laudă, cătră care a stat îngenunchiată curtea întreagă a Moldovei şi cătră care s-au plecat în preajmă ostile şi noroadele, şi-au înălţat viersul spre Domnul Dumnezeu şaizeci şi patru de preoţi, episcopi şi monahi. Prea sfinţitul Iosif de la Neamţu a rămas stăpân la ctitoria Putnei. Sfinţitul Silvan s-a închinat măriei sale şi a încălecat purcegând să ieie în samă stăreţia de la Neamţu. Între tovarăşii prea sfinţitului Iosif, veniţi cu el la luminarea Putnei, se afla şi părintele ieromonah Nicodim. Deci cuvioşia sa Nicodim a încălecat şi el, ca să întovărăşească la Neamţu pe stareţul său cel nou. La alaiul stăreţiei nouă s-au adăogit şi comisul Simion cu mezinul.

La 5 a lunii septemvrie cuvioşia sa Nicodim şi fraţii săi treceau prin Suceava; iar la 7 septemvrie suiau muntele de la Râşca şi coborau în cealaltă parte, la Neamţu, prin aceleaşi poieni pe unde umblase, în primăvară, şi alaiul domnesc. Ionuţ Păr-Negru văzu cu întristare locuri altădată înflorite şi zvonul clopotelor i se părea o cântare de prohod.

Soborul ieşi cu făclii la apa Nemţişorului, întru întâmpinarea stareţului Silvan. Părintele Nicodim călăuzi pe oaspeţii săi sub pădurea de brad dinspre Pocrov, la chilia sa. Fratele Gherasim îi văzuse de departe şi le deschise poarta.

— Binecuvântează, părinte, strigă el, rânjind cu bucurie.

— Binecuvântat să fii, frate Gherasime, îi răspunse ieromonahul. Dacă te grăbeşti să ne aduci două căldări  de apă de la fântână şi ne scoţi scaune în pridvor, la umbră, îţi prorocesc fericirea cea din veac.

Fratele Gherasim, om cărunt şi uscat, dădu fuga cu mare hărnicie cătră răsplata sa, cugetând că mulţi vlădici, după cât arătau, în icoanele lor, zugravii monahi de la Aton, şi mulţi boieri ai lumii vor sta în gura balaurului, ca să coboare scara iadului la focul nestins; pe când el, după binecuvântarea stareţului său, se va sui la scaunul împărăţiei veşnice.

Pregăti albia de lemn sub nucul cel mare, aduse într-o strachină făină aspră de mălai şi sopon şi lăsă pe călători să-şi curăţe pulberile şi să-şi limpezească feţele. Mezinul întârzia la cai.

— Pofteşte şi domnia ta, jupâne Ionuţ, îl îndemnă fratele Gherasim.

Ionuţ se împotrivi:

— Eu n-am nevoie de nimic.

—