— Ionuţ, dormi? întrebă el.

— Nu dorm, bădiţă Simioane.

— Mi se pare mie, Ionuţ, că tu eşti intrat la grea slujbă.

— Ba văd, bădiţă Simioane, că măria sa mă leapădă de la sine.

— Eu vorbesc de altă slujbă, băiete. E cu ochi negri, ori cu ochi căprii?

Jder cel mititel îşi muşcă buzele cu inima înjunghiată.

— Răspunde-mi dacă am gâcit.

Mezinul tăcu.

— Trebuie să oftez şi eu, mormăi Simion; slujba şi suferinţa asta e ca vărsatul negru, de care nu scapă nimeni. Dacă ieşim mâni cu bine din vălmăşag, te duc să te mărturiseşti părintelui Nicodim, ori mutei.

— Pot să mă mărturisesc şi domniei tale, scânci mezinul şi, întorcându-se în culcuş, îşi rezemă fruntea de inima fratelui său.

Cu ochii închişi, comisul al doilea ascultă istorisirea lui Ionuţ. Când fecioraşul isprăvi, el deschise pleoapele şi văzu că stelele lăcrămează.

— Nu sunt întristat pentru suferinţele tale, îi zise cuprinzându-l de după grumaz, ca să-l ţie alături, nici nu mă supăr de prostiile ce ai săvârşit; mi-i jele că încă nu eşti bărbat şi mă tem să nu te prăpădim!

Mezinul simţi că prin acel din urmă cuvânt se tânguia şi comisoaia Ilisafta; nu se putea însă opri să nu rămâie păcătos şi nătâng, supunându-se patimei lui, ca puterii unei stihii.

A doua zi s-a început cătră dumbrăvile de la Lipinţi vânătoarea crâncenă a tabunurilor lui Mamac-Han.

Aveau şiraguri lungi de podvezi şi bulucuri de robi care-i întârziau în mers. Din urmă, de le toate capetele de codru, îi hărţuiau şi-i muşcau ca nişte câni răi grămezi de ţărani. Îndată după asta găsiră închise drumurile pe care intraseră în ţară. Nu erau închise de nişte mişei cu părul vâlvoi şi cu glasuri spăimântate, călări pe mârţoage, ci de oaste cu bună tocmeală. Înţelepciunea mârzacilor era să călăuzească taberele de cară la vaduri, nu să bată război. Deci după ce pipăiau călărimile din Ţara-de Jos, fereau calea lor mai spre miazănoapte, spre locuri în care chibzuiau să găsească lărgime. Nu târzie vreme se ivi nevoia ca să rupă împotrivirile. După deslănţuirea unor asemenea harţuri, începu a fi pentru prădalnici pagubă în podvezi şi robi. Dintr-odată în calea lor, în acea zi de 20 august, rămasă de pomenire, au stătut călărimile în leafă ale măriei sale Ştefan-Vodă. Toată lucrarea de împungere şi de încercuire ţintuise a împinge pe mârzaci pe unii în alţii, din vale în vale, bulucindu-i la o singură ieşire.

Aia a fost zdrobirea lor. Bătuţi de pe coline în preajma dumbrăvilor, unele din pâlcurile de nohai se îmbulzeau spre o scăpare ce părea deschisă, între două dealuri oable, care se îngustau şi se deschideau iar, la câmpia Nistrului. Cum intrau în acel pridvor strâmt, îi detunau puştile lui Petrea Hărman chelarul, încât, după un ceas, trecătoarea se iezi de leşuri. Atuncea, risipindu-se nohaii cu spaimă şi fără călăuză în toate părţile, au intrat oştenii domneşti în ei cu săbiile, măcelărindu-i până ce le-au căzut braţele de trudă.

La al optulea ceas al zilei, comisul al doilea Simion, având cu el slujitorii şi pe mezin, a însemnat într-un fund de rovină o îmbulzeală ciudată, în care nu era atât pregătire de război a nohailor cât fereală şi pază. În asemenea ghem, prisăcarul ştie că găseşte totdeauna matca. Astfel comisul înţelese că acolo trebuie să se afle o mare căpetenie a lui Mamac-Han.

Avântându-şi slujitorii într-acolo, comisul Simion Jder porunci mezinului său să-şi gătească juvăţul. Îşi trecu şi el cu cotul mânii stângi colacul de funie. Cum coborî pâlcul său spre rovină, ghemul de călăreţi asiatici zvâcni înainte, lăsând luptători în urmă. Cu aceştia se păliră în săbii şi în suliţi unii din slujitorii lui Ştefan-Vodă. Comisul îşi duse cu repeziciune calul în preajma celorlalţi prădalnici şi cunoscu numaidecât pe acel care părea căpitenie. Era un tinerel cu strai albastru. Nu purta platoşă de piele ca nohaii de rând. În cap avea coif de argint cu pană albă de struţ, încovoiată până la ceafă. Îşi ţinea sabia goală în pumnul drept. În apropierea lui nu erau slujitori de rând ci mârzaci, unii bărbaţi cărunţi. Slujitorii de rând, puţini la număr, erau mai în laturi şi aceia repezeau asupra urmăritorilor săgeţi din fuga cailor.

Încordându-şi arcul, Ionuţ Păr-Negru întrebuinţa asupra acestora meşteşugul său de vânător; pe cei câţiva loviţi îi lepădară caii în râpă; ceilalţi se răsleţiră. Atuncea, apropiindu-se din laturi, amândoi fraţii zvârliră juvăţurile. Calul tânărului cu coif de argint fu smuncit îndărăt şi căzu. Astfel ghemul de mârzaci, cu Emin Sidi Mamac, feciorul Hanului, a fost supus şi întors spre culme, de unde măria sa Ştefan-Vodă avea priveliştea bătăliei.

Domnul lăudă pe comisul său cu plăcere, iar spre Jder cel mititel surâse în treacăt, fără să-l laude şi aproape fără să-l vadă Pentru asta acea după-amiază de mare biruinţă şi măcel, de eliberare a robilor şi de poprire a zece sute de cară de pradă, n-a avut pentru Ionuţ Jder decât clipe şi picuri de otravă.

CAPITOLUL XIV

CELE DIN URMĂ VEŞTI DESPRE RĂUTĂŢILE PRĂDALNICILOR

Ştefan-Vodă a făcut la Lipinţi groaznic judeţ, încât faima s-a împrăştiat ca un oleu alinător peste rănile din Ţara-Leşască. Pan Roman Graniţki, bătrân şi învăţat pisar al castelanului de Braslavia, a scris carte către un frate al său capelan de la Lublin, cum că nici un nomad prins în acea împresurare n-a ieşit de sub sabia oştenilor moldoveni; de asemenea a arătat mânia lui Mamac-Han, când a primit în tabăra sa de la Movilău, de ceea parte a Nistrului, veste despre robia lui Emin Sidi Mamac, fiul său prea iubit, şi despre robia lui Sion Sidi Ahmed, fratele său. Îndată împăratul hoardelor de peste Volga a sărit în sus, bătând de trei ori cu piciorul în pământ, şi şi-a zgâriat tâmpla dreaptă cu unghiile de la mâna stângă şi şi-a smuls cu degetele celeilalte mâni barba; şi a răcnit să vie în faţa negrei sale străluciri o sută de războinici. Şi a răcnit la acei războinici: că-i trimete solie la tabăra unui nechibzuit ghiaur, care a cutezat să oprească în prinsoare prinţ din sângele sfânt al lui Ghinghis-Han şi Batie-Han. Şi acel nechibzuit ghiaur să nu